Vali Voicilă ajunge în piață, în 21 Decembrie, pe la zece și jumătate, așa cum mărturisește chiar el în mai multe interviuri și intervenții cu diferite ocazii.

Preocuparea sa de la început a fost ca, bazându-se pe cunoștințele sale de actor profesionist, inclusiv de știința improvizației, să aibă grijă să nu se ajungă la atrocități, la conflicte directe dintre armata care a ocupat poziție în fața demonstranților, din ce în ce mai montați, văzând cum piața se umple de oameni.

Onofrei Dănilă, liderul celor de la Orologerie, i-a predat cu bucurie rolul, el nefiind un om al discursurilor sau al improvizației, nemaivorbind de problemele pe care le avea cu inima.

Voicilă a trecut la acțiune, a cerut cearșafuri de la Maternitatea aflată după colț, din care, folosind rujul femeilor din mulțime, au confecționat primele afișe, pancarte iar după ce a fost încropit și un mic podium, cu ajutorul unei portavoci, a devenit pentru toți purtătorul de cuvânt al demonstrației arădene. A stabilit contactul cu ofițerii care comandau unitățile, a avut o scurtă întâlnire în fața liniei de tramvai cu „tovarășa” Elena Pugna, secretarul județean al PCR, insistând în toate aceste întâlniri pe caracterul nonviolent al demonstrației, cerând din partea autorităților același mod de abordare.

Pentru asta s-a făcut apel la sportivi – boxeri și caratiști, cum spune Voicilă – din care în fața mulțimii s-a organizat efectiv un cordon de siguranță, având rolul să prevină manifestările prea spontane sau provocatoare ale demonstranților din primele rânduri.

Pentru a înțelege importanța și semnificația acestor întâmplări arădene din 21 Decembrie se impune să realizăm că, în situația dată și la momentul respectiv, Aradul era pentru autoritățile ceaușiste un oraș de primă importanță, am zice de importanță strategică, având în vedere apropierea de Timișoara, relația specifică dintre cele două orașe, nemaivorbind de apropierea de granița cu Ungaria. Pentru „tovarăși” era cât se poate de evident că după Timișoara urmează Aradul, chiar dacă sute de lugojeni au ieșit pe străzi deja în 20 decembrie, fiind împrăștiați de milițieni cu focuri de armă care au și făcut două victime.

Dar Lugojul era tot Timișoara, se putea subsuma evenimentelor de acolo, însă ieșirea Aradului ar fi fost semnalul clar al solidarizării cu Timișoara, un semnal care putea declanșa o reacție în lanț în toată țara, înainte de toate în Ardeal. Și au fost și semne prevestitoare de rele: pe clădirile din centru au apărut inscripții antiregim, șterse și vopsite la repezeală de băieții cu ochii albastrii, pe Eminescu s-au împrăștiat manifeste, confecționate, cum s-a văzut ulterior, la Centrul de Calcul, se vedeau tot mai multe grupuri de oameni discutând de parcă așteptau doar un semnal să treacă la acțiune. 

Tocmai pentru asta, în timp ce în celelalte orașe ordinele veneau prin telefon sau mijloacele de transmisii ale armatei și Internelor, la Arad s-a deplasat încă din 17 Decembrie, o foarte importantă echipă de „tovarăși de la centru”, în frunte cu membrii CC Ilie Matei și Cornel Pacoste. În 19 a sosit la Arad inclusiv fratele dictatorului, ministrul Apărării, generalul Ilie Ceaușescu, cel convins de faptul că totul se datorează acțiunilor ungurilor și rușilor. Teză, de altfel, manipulată până azi de adepții conspirației și a loviturii de stat, în locul revoluției sau revoltei populare.

S-a pus la punct atunci un plan de acțiune, coordonarea militară fiind asigurată de maiorul Eugen Bădălan, readus chiar de la Timișoara, cel care ca șef de stat major al unității de care aparțineau și cei din Cetate, era, cel puțin după mărturia lui Vali Voicilă, foarte hotărât să arate mulțimii cine deține puterea.

În urma acestor pregătiri, în dimineața zilei de 21 Decembrie, stăteau față-n față în piața primăriei – atunci al Comitetului Județean de Partid – câteva zeci de mii de oameni care ascultau de Voicilă și unități militare care au participat și la atrocitățile din Timișoara, conduse de maiorul Bădălan – ajuns mai târziu general, șef de stat major al Armatei, respectiv deputat din partea PDL-ului băsescian – de colonelul Marcu, comandantul unității din Cetate, respectiv maiorul Neculae Diaconescu, comandantul celor din Lipova-Păuliș.

Ca să înțelegem bine cele ce se vor întâmpla în continuare, mai ales rolul Aradului în aceste întâmplări, este necesar să facem un tablou al situației din țară: Timișoara e în mâinile revoluționarilor – care, în mod firesc, încep șă trimită delegații în marile orașe din țară -, la Arad zeci de mii de oameni înfruntă țevile îndreptate spre ei ale TAB-urilor, scandând „Fără Violență”, Bucureștiul se pregătește pentru marele miting care ar trebui să repete momentul de glorie al Cârmaciului din 1968. La Sibiu, orașul „prințișorului”, câțiva  încearcă o demonstrație, dar sunt împrăștiați cu rafale de avertisment care au făcut totuși victime. Este scandal și la Cugir, muncitorii de la vestita Uzina Mecanică, cea care pe lângă mașini de cusut făcea mai mult pistoale mitralieră, se organizează să iasă foarte asemănător cu cei de la Orologeria arădeană. Pornesc pe la 11, dar sunt puțini iar demonstrația degenerează după amiază într-o încăierare provocată de persoane chiar certate cu legea în care se atacă Consiliul Local și Miliția, doi milițieni fiind uciși, cadavrele lor fiind batjocorite într-un mod bestial.

Cert este că înainte de eșecul lamentabil al mitingului din București nu există niciun oraș mare în afară de Timișoara și Arad – unde liderii demonstrației dialoghează cu nomenclaturiștii și comandanții trupelor – în care mulțimea revoltată în număr mare controlează de fapt situația; la Cluj evenimentele se declanșează în jurul orei 15, de fapt după ce încep luptele din București, tot așa și la Brașov, Târgu Mureș, nemaivorbind de celelalte orașe, unde străzile vor fi ocupate de oameni abia spre seară sau a doua zi.

În încheierea primei părți, iată cum se vedea situația din interiorul puterii, așa cum apare descrisä în volumul Adevărul gol-goluț, al jurnalistului arădean, Tristan Mihuța, pe atunci șef de cabinet al prim-secretarei Elena Pugna: „Vine seara zilei de joi, 21. Mulțimea din piață ”se subțiase”. Uite că apare și viteazul Ioan Cotoară, secretarul cu probleme economice. Se oprește în antecamera primului secretar. Și decretează! „Vreau să intru la tovarășa prim. Ăștia, câți vor mai rămâne peste noapte, trebuie fugăriți. Trebuie distrus focarul!”

Cotoară venea, așa cum aflăm tot de la Mihuța, de la CPL, unde se ocupa de confecționarea unor ciomege, măciuci împotriva demonstranților.

Fotografii: un participant de la Orologerie.