E recomandabil ca jurnalistul să pornească de la fapte. Și să se întoarcă tot la ele. Iar pe drumul acesta dintre pornire și sosire e bine să nu uite de unde a pornit și unde dorește să ajungă.
Pe la sfârșitul mileniului trecut mă strofocam, împreună cu alții, să lansăm o provocare la singurul ziar de atunci al orașului, să spargem monopolul fostului oficios de partid care a ajuns între timp să se numească Adevărul.
Eram încrezători, un amestec de jurnaliști cu ceva experiență și tineri selectați pe criterii de talent și entuziasm. Aveam tot ce ne trebuie: o redacție ultramodernă, calculatoare, televizoare pe pereți, abonament – eram unici în țară din acest punct de vedere – la serviciul foto al agenției Reuters. Ziua de muncă începea în jurul orei nouă și se termina după trimiterea ziarului la tipografie, nu de puține ori bine după miezul nopții, să nu pierdem rezulatele de la meciurile din cupele europene.
Seara, așteptând ultimele noutăți, cu ziarul aproape gata, aveam vreme să ne mai uităm și la televizor, atenți să nu scăpăm ceva important, gata să schimbăm prima pagină în caz de nevoie. Vedeta serilor de atunci de la televiziune era moderatorul cu bretele – o imitație neasumată a lui Larry King -, Marius Tucă.

Show-ul lui Tucă avea mare audiență, televiziunile de știri de astăzi încă nu existau, Tucă se lupta doar cu ProTv, marșând pe ideea că românul are mult mai multă nevoie seara înainte de culcare de scandal decât de divertisment.
De fapt, ideea era că pentru românul vizat scandalul este distracția prin excelență. Iar în spatele acestei idei se ascundeau interesele patronului lui Marius Tucă. Personajul, atunci încă nu foarte cunoscut, un specialist al regimului ceaușist calificat în diversiune și delațiune, își juca cartea cu măiestria caracteristică celor școliți prin culisele inaccesibile ale serviciilor secrete.
Teoria implicită a acestor servicii este simplă: omul nu se maturizează pe deplin niciodată, copilul din el îl acompaniază până la moarte, succesul tău ca manipulator fiind asigurat mizând pe acest copil gata de joacă și iresponsabil, ocolindu-l prin discurs pe maturul serios și cu simțul datoriei cât de cât prezent și el în personalitatea omului modern.
Copilul iresponsabil și gata de șotii este, nu-i așa, foarte activ în tinerețe, se retrage mai în spate în anii maturității marcați de griji, planuri și responsabilități dar revine în prim plan odată cu pensionarea, atunci când sarcinile de până atunci dispar, rămănând în locul lor doar frustrarea și teama ultimelor zile de dinaintea sfârșitului implacabil.
Majoritatea colegilor erau fermecați de bretelele lui Marius Tucă, de tonul său revendicativ, ultimativ, nerealizând adevărul elementar că acest ton nu este al jurnalistului responsabil, ci al ofițerului acoperit, indiferent dacă acest ofițer cu epoleți invizibili este doar în imaginația celui care îl joacă pe ecran sau este unul chiar real. Reținerile mele erau catalogate lejer drept atitudine politică, mi se spunea, păi, da, tu ții cu ceilalți, normal că nu-ți place de Tucă, dar recunoaște măcar că le zice bine!
Le zicea, nimic de zis, retorica manipulării i-a fost inoculată pe nesimțite de păpușarul care a băgat banii securității în acel grup media care avea ca scop nedeclarat menținerea românului în starea infantilă a scandalului cu orice preț, a neasumării faptelor, a minciunii considerate șmecherie, a complacerii în situația copilului care nu recunoaște că a mâncat gemul de coacăze păstrat pentru prăjitura bunicii, afirmând sus și tare că a fost pisica.

Tucă a făcut modă, procurorii-jurnaliști au apărut pe ecrane ca ciupercile după ploaie, concurându-se între ei mai abitir decât băiețașii care se laudă cu cine o are mai mare. Evoluția a fost susținută de apariția internetului, a telefonului mobil și a site-urilor de socializare, discursul acesta manipulativ prin excelență – adică fără calitățile esențiale ale discursului jurnalistic care pornește și se reîntoarce la fapte – a devenit general și firesc, indiferent pe ce parte a baricadei politice se afla jurnalistul.
Badea și Gâdea pentru Voiculescu și ai săi, Turcescu, Moraru pentru Băsescu și trupa, se credeau – și se mai cred – purtătorii la microfon și cameră de adevăruri absolute și garantate – câteodată sută la sută – de cei din spatele lor, în cele mai multe cazuri foști activiști de rangul doi ai regimului comunist iar în cazurile excepționale specialiștii-păpușari ai manipulării interesate dintotdeauna.
Fenomenul a devenit crunt atunci când între procurorii-jurnaliști ai iresponsabilității infantile au apărut și femeile. Până atunci considerată o meserie prin excelență masculină – e vorba de luptă și de munci puturoase, nu-i așa? – Doamnele s-au ținut o vreme deoparte, ocupându-se doar cu moda, gătitul și distracția la drumul mare. Dar egalitatea femeii cu bărbatul trebuie să se manifeste și la bine și la rău, pare a ne învăța societatea iresponsabilă.
Prin Vrânceanu-Firea grupul lui Voiculescu a inventat, pe modelul lui Tucă, femeia cu bretele, ființă ambiguă și nefirească, femeie și mamă care, pentru prima dată în istorie, îi spune copilului dimineața la plecare: fi rău, mamă, fi foarte rău și astăzi!
Și iată, așa s-a ajuns la culmea netrebniciei în presa interesată a societății iresponsabilizate: o femeie, mamă și ea, demnă continuatoare a modelului femeii cu bretele, se lansează de pe micul ecran al marilor manipulatori să-și nege rostul propriei sale existențe, sărind agresiv și laș – agresivul e laș, doar cumpătatul poate fi curajos dacă trebuie – la inocența unui copil, a unei fetițe, pe motivul că va lovi dușmanul acolo unde-l doare mai tare.
Și ceea ce este cel mai grav, un adevărat certificat de garanție pentru infantilizarea societății în care trăim, Doamna în cauză, mamă și ea, nu realizează oroarea gestului comis…