Enola Day: Portarul de la Moise
Obișnuiți a căuta senzaționalul zilnic, și să-l căutăm acolo unde ni-e foarte greu să ajungem, să privim sus la cei importanți și auto-suficienți, de multe ori trecem pe lângă senzaționalul adevărat, cel banal, cotidian, cel de toate zilele.
Iată de ce mă opresc acum, preț de o mie și ceva de cuvinte, la Domnul – apelativul aici este în autenticitatea sa adevărată! – Roncea, din ce în ce mai cunoscutul portar de la Colegiul Național Moise Nicoară.
Pentru mine sună mai familiar Liceul Ioan Slavici, ce să fac, nu mai sunt fecior, pe de altă parte am fost elev la Arad și eu, nemaivorbind că am lucrat treizeci de ani în învățământ, patru ca director adjunct de liceu, asta nu pentru ca să mă laud, ci ca să vă conving: știu despre ce vorbesc.
Iată faptele, pentru cei care le-au scăpat, întâmplările care l-au făcut pe Domnul Roncea un „local hero” mai neaoș.
La început, în primăvara aceasta, a fost hotărârea conducerii de a-l da afară, zădărnicită de elevii și părintii lor printr-o manifestare de solidaritate cu portarul.
Reieșea din acțiune că Domnul Roncea este un tip de treabă, un amic al elevilor, îi știe pe toți, iar pentru ei Domnul Roncea reprezintă mai mult ca un simplu individ care stă la intrare să-i controleze la inteligență.
Nu știm cât de mult, nu știm nici dacă elevii și părinții lor au făcut legătura cu gardienii mitici ai zonelor de trecere – școala este prin excelență o astfel de zonă –, în mod sigur nu s-au gândit la Charon și bărcuța lui cu care îi trece pe cei morți Acheronul, vegheat de câinele Cerber cu coadă de dragon, nici la Ciclop sau la Sfinxul care străjuiește până-n zilele noastre pătrunderea în lumea necunoscută a vremurilor străvechi.
În mod tradițional, portarul de la marile școli, precum și cel de la instituțiile sau hotelurile de mare ținută, nu era un oareșcine. Pe vremuri era slujbașul care îmbina caracterul militar, masculin, cu cel pedagogic feminin, un angajat al școlii, șef peste clopoțel, de la care elevii învățau disciplina, învățau bunele maniere, portarul era un pic de toate: autoritatea și protecția, amic, confident și cel care te rezolvă la o adică.
Odată, cum am spus, pentru că jumătate de secol de școală comunistă a desființat toate rolurile „burgheze”, slujitorii au devenit funcționari cu toții, indivizi care lucrează cu cifre și simboluri, nu cu oameni în carne și oase.
Portarul de la poarta școlii, o vreme elevul de servici în persoană, a devenit dușmanul tău care se uita după uniformă și emblemă, iar dacă te înțelegeai cu el aveai niscaiva avantaje la fel ca oricare dintre cei care se foloseau de sistemul pile, cunoștințe și relații care guverna socialismul real.
După nouăzeci a început o altă buimăceală, libertatea în școli a izbucnit prin renunțarea la uniformă, în rest a rămas totul neschimbat, minus frica pe care sistemul totalitar ți l-a oferit pe tava inox ruginită a pedagogiei concentraționare.
Să nu o iei razna de tot.
Apoi, după nouăzeci, fără frică și zăbavă s-a trecut la desființarea a tot ce a fost bun în sistemul școlar, păstrându-se doar mizeria de sub covor.
Portarii, angajați ai școlii – mai sunt, totuși pe ici-colo – au devenit agenți de pază, având ca misiune de bază prevenirea fugii de la ore sau a pătrunderii în scoală a unor elemente nedorite precum dealerii de una-alta (nu însă și comis-voiajorii cu eșantioane pentru profesoare).
Vulgarul de cea mai joasă speță a pătruns progresiv și nestăvilit în școli – unul dintre scopurile fundamentale ale educației este cizelarea moravurilor și a comportamentului, nu acceptarea idioată a manelizării! – portarul devenind astfel pe nesimțite un fel de bodyguard din fața stabilimentelor strict controlate.
Și atunci vine acest Domn Roncea, mândru nevoie mare că e portar la cea mai cea școală a orașului, și se comportă de parcă el ar fi diferit de ceilalți: dă mâna cu elevii, discută cu ei, asta fără să renunțe nicio clipă la atitudinea sa de cerber cu coadă de dragon al ordinii și disciplinei elementare dintr-o școală care se respectă cât de cât.
Acest Domn Roncea face diferența dintre școală, bancă, supermarket sau discotecă și se comportă ca atare, se ia în serios, este convins de latura educativă a statutului său de portar la școala-emblemă a orașului.
Omul e atât de serios încât nu face diferențieri, nu bagă de seamă sau dacă da, nu dă doi bani pe apariția ciocoiului postmodern, incult dar obraznic, necioplit dar agresiv, fie că e comersant, șef de ceva acolo sau milițian deghizat în polițist pur și simplu.
El își face treaba, trece prin weceuri să vadă dacă nu se fumează pe acolo, iar dacă vreun elev se ia cu el la harță îl prezintă direcțiunii indiferent cine e tăticu sau mămica.
Ca să se trezească pe urmă în holul acela, care îl face să viseze la marile școli pe unde n-a umblat și nu va ajunge niciodată, cu niște polițiști, de fapt milițieni. Doi, mai exact, că al treilea, tăticul elevului adunat din budă și dus la direcțiune, polițist și el, nu era acolo, era doar în trecere așa întâmplător.
Că n-are ecuson, mai precis are, dar nu se vede! Tocmai bine pentru o amendă de o sută de lei!
Și toate astea sub privirile blajine și ocolitoare ale conducerii liceului, ale directoarei adjuncte care, din câte se pare, este geloasă pe vâna pedagogică a singurului portar adevărat de școală din Arad.
Hai să nu fiu rău: mai cunosc câțiva, dar sunt oricum rara avis (pentru cei care n-au mai studiat latina în liceu: pasăre rară).
Mare lucru, după toate astea, nu pot face, am scris, atât am putut, și încă ceva: îl propun pe Domnul Ion Dumitru Roncea cetățean de onoare al Aradului.
Nu glumesc. Ar fi o premieră absolută după atâtea gesturi goale de protocol, după atâția arădeni de onoare care au făcut atâta bine orașului încât nu mai reușim să facem distincția dintre pista de bicicletă și parcare. Cât mai repede, să n-ajungă directoarea adjunctă să-l ia înainte!
Poate așa vom avea în viitor și cetățeni care nu vor accelera din spatele tău peste limita de viteză admisă înaintea punctului de trecere al frontierei numai să te depășească să ajungă înaintea ta la control. Nu numai de ai noștri, bulgarii, ungurii la fel, accelerează pe ultima suta de metri ca la Olimpiadă.
Alți orientali fiind mai rari pe scurtele noastre autostrăzi, n-am experiența necesară, am observat însă că nici un neamț sau scandinav nu s-a pretat la asemenea șmecherie ieftină, învățată pe la noi încă din buzile adolescenței noastre de fumători care se ascundeau de profii de serviciu care fumau nestingheriți pe holuri.
Veți zice, poate, și ce, mare lucru, astea-s mizilicuri față de marea corupție și mizeria din politică.
Poate că e așa, numai să nu uitați: fiecare dintre mahării corupției acesteia generalizate a fost odată, să sperăm pentru binele nostru, elev, și poate era bine pentru viitorul lui și al țării să fi avut noroc de un portar dintr-ăsta, ca Domnul Roncea, care măcar să-i arate, din când în când, cum e cu bunul-simț și cu omenia!
Comentariile portalului
Agresiunea verbală nu e același lucru cu agresiunea fizică. Doar zic.
Am văzut și până acum. Mai mult, spre deosebire de PNL (după cum am și punctat în articol), noi am și reacționat. Aveți în răspunsul (...)
Nu este posibil ca un adult sa mearga la scoala si sa atace verbal un copil. Chiar daca este de 16 ani, elevul este tot copil. Pentru asta trebuia sa mearga (...)