Un comentator al uneia dintre ultimele mele „excursii” jurnalistice în situația, vorba vine, politică locală, este de părere că oamenii sunt de vină. Mai precis, arădenii.

Nu neapărat cei pe care îi arăt eu monomaniac cu degetul, politicienii locali în frunte cu cel care domină în Arad de aproape două decenii. Cu alte cuvinte, așa mai metaforic, taie și spânzură.

Oamenii, spune comentatorul, au liderii pe care îi merită, așa că până nu vor fi schimbați – sau se schimbă ? – oamenii, vom avea conducători pe chipul și asemănarea noastră. Degeaba ne revoltăm, dăm din gură și arătăm cu degetul. Nici noi nu suntem mai buni ca ei.

Mai nou, pe online, comentariile fac parte din materialul jurnalistic.

E o situație inedită pentru cei care sunt mai vechi în presă, autorul online se consideră recunoscut și împlinit cu cât are mai multe comentarii în josul articolului său. Nu de puține ori, aceste comentarii depășesc mult și bine articolul la care comentează. Îl critică sau îl completează, contează mai puțin. Este vorba despre o schimbare fundamentală în modul în care jurnalistul interacționează cu subiectul și mai ales cu subiecții.

Sigur, există aici o mică problemă: spre deosebire de jurnalist, care, chiar dacă folosește un pseudonim, poate fi ușor identificat, majoritatea comentatorilor se ascund după nume – nu, nu pseudonime, ci pseudonume – cu care doresc să își ascundă adevărata identitate. Problema nu este neapărat asta, ea apare atunci când aceste „fantome” încep să împartă dreptatea, arătând cu degetul virtual spre cei pe care îi consideră ei vinovați.

Nu realizează, altfel spus, că sunt în situația pe care o reproșează celor pe care îi arată cu degetul. Își ascund identitatea, declină responsabilitatea, se refugiază în teritorii în care nu are rost să îi urmezi.

Revenind la comentatorul meu care susține o banalitate propagandistică de când îi lumea după care fiecare popor are conducătorii pe care îi merită, să observăm că poporul nu există. Este o noțiune, un concept, o abstracțiune, există doar oameni, indivizi, fiecare cu problemele, sentimentele și ideile sau opiniile sale. A arunca vina pe popor este un gest gratuit, fără rațiune și fără finalitate. Nimeni nu se simte ca făcând parte din această abstracțiune dacă e vorba de ceva rău, dar toți se vor înghesui să se declare din popor dacă e ceva de bine.

De fapt, dacă intrăm în profunzimile acestei afirmații, este mult mai rău. Ajungem exact în mlaștina în care se naște de la începuturi impostura celor care se erijează în lideri, în oameni deosebiți, deasupra celorlalți, pe care îi adună în vorbe ca fiind poporul. Ei deasupra, sub ei poporul idiot care are nevoie de cineva care să aibă grijă de el. Numai că, încă odată, poporul este inexistent, cei care există sunt indivizi mai mult sau mai puțin asemănători, dar care fiecare în parte are o identitate inconfundabilă și unică.

Din acest punct de vedere, a vorbi în numele poporului și pentru popor este impostura prin excelență, artificiul celor ajunși în frunte de a fugi de responsabilitate în timp ce adună toate beneficiile acestei false construcții.

Iar împotriva acestei situații nu există decât un singur antidot: adevărul. E vorba despre corespondență aici, așa cum au observat cei antici. Corespondența între ceea ce zicem că este și ceea ce este. Impostura se clădește pe minciună, iar minciuna înseamnă fals. Și mai simplu, ca să revenim la impostură, falsul primordial constă în neacceptarea identității ca atare.

Încercarea de a te da altfel, altcumva, altcineva în cele din urmă.

Iar problema cea mai mare este că nu există soluție absolută. Depinde de caz, cum ar spune avocatul, cert este că fiecare caz este individual, în momentul în care încerci să pui în locul individului o identitate inexistentă, cum ar fi poporul, ești în plină impostură.

În ceea ce îl privește pe jurnalist sau pe oricine care își exprimă opiniile și convingerile în public, se poate feri de impostură doar asumându-și identitatea și rămânând pe terenul faptelor, nu aventurându-se pe cel al teoriilor mai mult sau mai puțin verificabile.

În cazul nostru, de la cel de la care am plecat, este cât se poate de evident că orașul Arad a fost „ocupat” de un grup aproape organizat de impostori care se bazează pe speranța dintotdeauna a acestor indivizi: că situația poate fi „normalizată”, oamenii sunt leneși și superficiali și de aceea nu se vor arunca înainte. Cu atât mai puțin cu cât îi alinți și îi dezmierzi, le arunci niște oscioare ca la animalele de casă.

Iar responsabilitatea jurnalistului constă în a arăta și a afirma acest lucru.

Și, desigur, în calitate de cetățean, dacă are cu cine, dacă ceilalți, inclusiv cititorii săi, nu se ascund după false nume și gesticulații online, poate participa și la o demonstrație împotriva impostorilor dintotdeauna…