Am surprins deunăzi, absolut neîntâmplător – pe FB nimic nu este întâmplător – un schimb de păreri dintre doi amici virtuali, deosebiți fiecare, despre cineva foarte cunoscut aici la Arad, dar nu numai. Persoana despre care au ajuns la consens privind apucăturile sale comuniste, chiar și acum la 30 de ani de la căderea lui Ceaușescu, nu are nicio importanță, mult mai important este sindromul acesta, absolut generalizat pe la noi, de a-l face comunist pe cel care îl consideri nedemn și neavenit în lumea noastră de astăzi, un fel de jignire supremă care se poate aduce mai ales celor care parazitează viața publică postdecembristă urmărind exclusiv doar interesele lor personale, fără nicio dimensiune etică sau de conștiință, fără să mai vorbim de altruismul omului public așa cum ni-l imaginăm pe baza educației noastre de intelectuali de prima generație sau cel mult, a doua, rareori și în mod excepțional, a treia.

Această reducere a dezamăgirii și reprobiului la o singură sintagmă-jignire nu este invenția zilelor noastre. În fiecare epocă sau timp istoric au fost astfel de cuvinte și expresii care formulau sintetic și simplu, pe înțelesul fiecăruia, pericolul, dușmanul, pe cel care trebuie arătat pentru necazurile noastre de astăzi. Că i-am numit păgâni, atei, trădători de neam și țară, fasciști sau slugi ai capitalismului aflat în putrefacție, contează mai puțin, important este că putea fi înghesuit în această cutiuță fermecată a simplității noastre vinovate oricine care nu ne convenea sau cu care nu eram de acord.

Dar cel mai grav este că aceasta reducere prin absurd la un termen care, prin folosință automată, pare că explică totul, ascunde de fapt crunta realitate. Acea realitate care este mult mai complexă decât ne place nouă și niciodată nu se repetă, nu este identică cu ceva ce am experimentat sau ni se pare că am cunoscut înainte.

Așa și cu comunismul. Acel comunism care s-a terminat, mai mult ca sigur, prin apariția Domnului Ulianov, zis și Lenin, cel care, folosindu-se de teoriile lui Karl Marx și Friedrich Engels, a trecut la o modernizare violentă a Imperiului Rus – a se reține, nici măcar urmașii lui Lenin nu au avut neobrăzarea să numească noul lor stat comunist, rămânând la termenul mult mai moale de socialist și acela al sfaturilor, adică sovietic – iar „lagărul socialist”, adică țările din Europa de Est și Centrală, ocupate de acest imperiu laicizat, au avut de-a face cu comunismul cam cât au avut de-a face cu Islamul dur și pur Țările Românești din perioada fanariotă.

Atunci când pomenim de acest regim, pe care îl numim comunist, cu toate că liderii lui nu au avut acest curaj, vorbim de fapt despre un comunism fără comuniști, tot așa cum vorbim acum, cel puțin, pe aici prin Est, de un capitalism fără capitaliști, din moment ce marile investiții și modernizări sunt făcute de capitalul străin, noi, în „comunismul” nostru invocat doar atunci când vine vorba de alții, nefiind în stare să construim în decenii măcar o autostradă care să lege capitala de Europa cea capitalistă.

Toate astea în situația în care aici avem și experiența neaoșă și cuvântul cu care să exprimăm originalitatea experienței.

Am căutat în toate dicționarele, am consultat poligloți din familie, n-am reușit însă să găsesc într-o altă limbă corespondentul termenului de „ciocoi” care să redea bogăția și complexitatea românească a sensurilor înghesuite într-un singur cuvânt.

Devenit celebru prin romanul lui Nicolae Filimon, din 1862, considerat primul roman adevărat al literaturii românești, termenul sintetizează istoria modernă și contemporană a țării, cu aplicație concretă și directă în cele două țări românești sub ocupație turcească încă 15 ani de la scrierea cărții. Povestea, prea puțin știută mai nou, se întâmplă în ultimii ani ai domniilor fanariote, prezentând cariera lui Dinu Păturică, un tânăr oacheș, limbut și viclean nevoie mare, venind de nicăieri și care, începând, semnificativ și până în ziua de azi, ca ciubucciu, ajunge la cele mai înalte demnități, implicându-se chiar în prinderea lui Tudor Vladimirescu, colportând și conjurând mereu împotriva tuturor, inclusiv a stăpânilor care l-au ridicat din praf, având în fața ochilor un singur scop: parvenirea prin orice mijloace și împotriva tuturor.

Nu, nu era comunist, toate astea se întâmplau înainte ca Marx și Engels să se nască și se vor întâmpla, fără să fie atinse de teoria revoluționară a celor doi și în anii care au urmat până în zilele noastre. Ciocoiul a defilat prin istoria românească indiferent de ideologia de moment cu care cei puternici, ciocoi și ei la rândul lor, au împuiat capul prostimii, având grijă mereu ca aceasta să nu vadă adevărata lor față.

Se erijau în salvatori ai nației, perorau plin de importanță și îngâmfare despre țărișoară și viitorul ei luminos indiferent dacă culoarea în fața căreia stăteau era albastră, galbenă, roșie sau toate la un loc, având un singur gând în minte: cum să fure mai mult fără ca prostimea să observe.

I-a descris Filimon, i-a pus în poezie Eminescu, Caragiale a scris numai despre ei, fără să mai vorbim de cei apropiați în timp nouă.

Dar noi continuăm să îi numim comuniști înșelați încă odată de turuiala lor împiedicată de lipsa unor cărți citite cu aplecare și interes…