Mi-a atras atenția o discuție de pe FB, una în care „postacul” le reproșa celor de la PSD că au inițiat procedura parlamentară, normală de altfel, după referendumul cu privire la justiție, respectiv cea în urma campaniei „Fără penali” declanșată și susținută de USR cea victorioasă, alături de PLUS-ul lui Cioloș, cel care e deja pe cai mari în Parlamentul European.

Reproșul susținea că, iată, cei de la PSD își fac imagine astfel, parazitând marile realizări și eforturi ale opoziției liberale, plus useriste. Replicile erau acide și ultimative, cum se obișnuiește în românește pe FB, confirmând „viziunea” autorului, chiar dacă mai apăreau și observații care încercau să așeze evenimentul în cadrele sale normale.

Greu de găsit totuși aceste cadre într-o țară care experimentează iremediabil neconvinsă democrația parlamentară de câteva decenii, venind după regimuri autoritare, dictatoriale sau chiar totalitare care nu se mai terminau. La care se adaugă furtunoasele schimbări din ultimele decenii, de fapt paralele cu experimentul democratic românesc, în tehnologia comunicației care au schimbat complet modul de dialog și adresare între oameni, stabilit oarecum acceptabil în secole întregi de lentă evoluție.

Cum să înțelegi că românii sunt toți de dreapta, chiar și cei de stânga, astfel încât ura manifestată față de PSD nu se referă doar la oamenii de acolo și cu atât mai puțin la idei, ci la imposibilitatea acceptării că cineva poate fi și de stânga fără să devină astfel trădător de neam și țară. Ideea că stânga nu este identică cu ceea ce s-a experimentat aproape un secol sub numele de comunism nu are cum să prindă cheag pe aici, cu atât mai mult cu cât PSD-ul este identificat prin electorat cu pensionari de condiție joasă de la oraș și țară, de fapt un partid de venali care parazitează o masă de limitați ca să nu le spunem chiar proști, deocamdată mulți, chiar foarte mulți.

Desigur, cei care susțin asta se scot din rândul proștilor, înălțând politica la rang de știință, o chestie de inteligență mai mult, în care cei inteligenți trebuie să suporte efectele rezultate din faptul că cei care aleg sunt mulți și proști.

Se ocultează astfel principiul fondator al democrației și care nu este nici inteligența, nici emoțiile, ci caracterul și simțul moral.

Nu inteligența sau emoțiile, fie ele patriotice și naționale, sunt esențiale pentru funcționarea unei democrații moderne, ci fibra morală, adică, mai pe înțelesul tuturor, capacitatea de a distinge dintre bine și rău și alegerea binelui comun indiferent de pierderea pe moment, personală sau de grup.

Din această perspectivă, intenția PSD de a duce în parlament chestiunea referendumului și a campaniei „Fără penali”, ar trebui salutată, nu condamnată pentru vezi doamne ce avantaje de imagine. În fond asta înseamnă că, eliberat de coșmarul Dragnea, PSD-ul încearcă să se reînscrie în jocul democratic, acel joc în care partidele, politicienii nu sunt dușmani, ci colegi cu vederi diferite despre cum se ajunge cel mai ușor la binele public în contextul dat.

Dacă judecăm nițel mai atent situația, realizăm până la urmă că problema societății românești nu este nici lipsa de inteligență, nici deficitul de emoție, ci neîncrederea în calitatea morală a celorlalți și îndeosebi a celor care au ajuns în elita politică a țării. Indiferent de partidele din care fac parte privite de regulă ca niște găști de cartier sau clanuri de mahala. Mincinoși, hoți, lipsiți de cuvânt, oameni în care nu poți avea încredere, aceștia sunt cei care ne conduc și ne administrează, obligându-ne și pe noi să ne comportăm aidoma lor dacă vrem să supraviețuim în țara asta minunată, dar de nelocuit altfel.

Am identificat astfel cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor ca într-un vârtej cu care ne-am obișnuit între timp. Rezultatul este catastrofal, ducându-ne în situația condamnatului la moarte care mai are o ultimă dorință, aceasta fiind de regulă să moară și capra călăului, nemaivorbind de venirea călăului care va omorî în cele din urmă călăul.

Trăim într-o permanentă stare apocaliptică, o nevrotică așteptare a Mântuitorului cu „m” mic care nu mai vine, observând cu o îndoială învrăjbită din toate părțile apariția a câte unui personaj necunoscut sau partid nou înființat. Ne entuziasmăm isteric la aceste personaje și partide noi pe care după primele semne de asemănare cu ceilalți le și aruncăm la jgheabul cu lături al politicii așa cum o cunoaștem noi din cele mai vechi timpuri.

Stânga este întotdeauna împrejur, dreapta o amărăciune a așteptărilor mereu înșelate, iar drumul pe care pornim din nou și încă odată – precum autostrada furată care ar lega Bucureștiul de Europa – ajunge invariabil la pierzanie.

Nu știu soluția ieșirii din acest coșmar.

Bănuiesc însă că până nu vom avea puterea și curajul, fiecare în persoană și toți împreună, să alegem binele, în orice situație și cu orice risc, vom fi condamnați să repetăm la nesfârșit pasul în hău…