Acum, când imaginea a luat locul evenimentului din care fură o fracțiune de secundă, m-am gândit să spun câteva cuvinte din nou despre cum am trăit eu „evenimentele” de la Arad din Decembrie 1989.

Spun evenimente doar să devină atenți și cei care umplu spațiul virtual de o vreme cu imagini cu Geniul Carpaților și academiciana sa soție, de pe vremea când, după ei, era mai bine, nemaivorbind de cei care, lipsind sau dormind la orele de istorie, cred că viața este o conspirație universală pusă la cale de un Dumnezeu care seamănă doar cu ei, descurcăreți și ahtiați după glorie și bani.

Tovarășa redactor-șef adjunct, văzându-mă mai agitat ca de obicei, m-a întrebat oarecum nedumerită în dimineața de 22 Decembrie: Nótáros, Dumneata nu te duci la vreo întreprindere?

Eram de câteva luni redactor la Vörös Lobogó, varianta în limba maghiară cu flamura a Flacărei Roșii, ideea era ca redactorii să meargă la fabrici și uzine, să documenteze elanul muncitoresc revoluționar care i-a cuprins pe toți la aflarea veștii condamnabilelor evenimente de la Timișoara.

Tovarășa redactor-șef adjunct era singura persoană căreia lumea i se adresa cu acest apelativ, restul eram domni sau măi, tu, fiind o redacție în limba maghiară, obiceiurile tovărășești erau tratate cu o anumită lejeritate revoluționară. Tovarășa avea oricum problemele ei vizibile cu ochiul liber, iar acum se uita la toți cu ochii rotunjiți de spaimă și neînțelegere. Eu, simțind oarecum aceste probleme de natură îndeobște feminine, i-am făcut de la început o curte discretă și respectuoasă, în cadrele eticii și echității socialiste.

Am prins-o de aceea de mână și am dus-o la geamul biroului care privea spre parcul din fata Hotelului Astoria. Acolo, printre boscheți și creații abstract-constructiviste, două-trei taburi își căutau drumul și poziția tactică ideală, înconjurate de soldați, unii în mantale verzi în ciuda soarelui care ajunsese deja la biserica din Cetate și încălzea ca în aprilie-mai.

Ochii i se rotunjiseră și mai tare, devenind mici în același timp. S-a întors brusc spre mine, fără să mai spună ceva, privirea ei era întrebarea în sine. Nu mai e nimic de făcut, am spus eu, este începutul sfârșitului, cel mai bine ar fi să mergeți acasă, să fiți în siguranță, nu se știe niciodată.

Ieșind din biroul ei, am devenit atent la o mică busculadă în fața biroului redactorului-șef, un domn trecut de cincizeci, dar care se ținea bine chiar dacă n-a scris un rând de articol în viața lui, fiind din categoria ilustră a ziariștilor din socialism care devin redactori-șefi odată cu intrarea în partid.

În ușa capitonată, dar acum larg deschisă a biroului stătea masiv unul dintre corectori, în spatele său câțiva dintre cei mai tineri din redacție. În mod normal, corectorul nu avea ce căuta acolo, locul său de muncă fiind la tipografie, în capătul celălalt al orașului. Acum însă, marcat de coloana de muncitori care se îndrepta tocmai din acea direcție spre centru, venise și el cu ei, să rezolve odată pentru totdeauna problema ideologică din redacție: N-o dați jos nici acum?, întreba el oarecum retoric, dar apăsat, arătând cu privirea spre fotografia lui Ceaușescu de pe peretele din spatele redactorului-șef.

Acesta, oarecum micșorat în fotoliul său din spatele biroului din lemn masiv, probabil o naționalizare de avuturi burgheze de pe vremuri, părea îndoit, binevoitor totuși, pierzându-și dezinvoltura distrată de altă dată: Da, da, a îngăimat până la urmă, ridicându-se și luând fotografia, după care s-a întors întrebător spre ușă. Nu mai era nimeni acolo, gestul său atârnând oarecum în gol, fără nicio semnificație și greutate.

Eu m-am dus direct la laboratorul foto al singurului nostru fotograf – Flacăra avea vreo trei –, așa cum ne-am înțeles cu puțin înainte. Era gata. Atâtea am, trei și cel din aparat pe jumătate folosit, mi-a comunicat el profesional și gata de acțiune cantitatea de film de care dispunea chiar dacă se vedea cât se poate de evident că nu este deloc încântat de ideea mea de a merge în piață și a face fotografii.

Ce să fotografiem?, a întrebat mai apoi ca să se afle în treabă. Totul, am zis eu, la care a zâmbit: ai o idee cam deplasată despre arta fotografică, mi-a zis îngăduitor după ce am pornit. El cu aparatul în gât, eu, doar așa, cu mâinile în buzunarul scurtei de fâș care, ca o potrivire, era de un verde militar perfect regulamentar.

Încă nu era plină piața, oamenii veneau din toate direcțiile. Mă uitam în ochii lor și-mi aminteam de copilăria din satul meu natal, ultimul loc unde am mai văzut asemenea priviri. M-am uitat și la Laci, fotograful, să văd dacă și-a găsit până la urmă motivația profesională. Lucra deja: fotografia fețele oamenilor, privirile acelea pe care le cunoaștem cu toții din copilărie și care se pierd cu timpul, se ascund după grijile și responsabilitățile vieții, după convingerea, educată cu grijă începând în familie și continuată la școală, că sinceritatea și entuziasmul te dezarmează în fața răului.

Piața se umplea pe nesimțite cu oameni cum nu i-am mai văzut, pericolul se evaporase fără urmă, frica difuză care umplea zilele din anii trecuți părea o glumă proastă, soldații înșiruiți în fața mulțimii nu păreau deloc amenințători, lumea zâmbea și explica cu gesturi largi ceva despre care păreau convinși cu toții.

Hai, să facem câteva de ansamblu, i-am zis fotografului. În cele din urmă am ajuns în atelierul unui pictor din podul Palatului Cenad. Ne-a deschis soția, fără urmă de teamă, i-am spus ce vrem, ne-a poftit înăuntru, fără să-i treacă prin minte că am putea reprezenta vreun pericol.

Fotografiile acelea au fost primele din Arad care au trecut granița, ansamblul fiind poza de fond pe care am scris titlul zilei din 23 Decembrie în ziarul rebotezat Jelen (Prezent) de cel care vă scrie aceste rânduri: „Noi suntem poporul!”

Dar nicio fotografie nu poate reda vreodată trăirea care m-a cuprins între oamenii din piață și nici nu voi încerca să-i conving pe cei care n-au fost că am participat la o revoluție.

Pentru mine întrebarea nu există, am doar un sentiment de milă și compasiune pentru cei care vorbesc de conjurații și puciuri, Securitate și KGB.

Tocmai de aceea nu voi ilustra textul, așa cum fac de obicei, cu fotografii și videouri.

Cine n-a trăit-o, n-are cum s-o facă fluturând vreo ilustrație sau înregistrare.

Așa cum fluturi meniul atunci când, cocoțat pe revolta maselor, expropriind în bani sentimentul de adevărată libertate pe care o poți trăi doar odată în viață și de care tu n-ai avut norocul sau harul, îți comanzi un prânz de profitor agramat la vreun restaurant de fițe…