Numele Mântuitorului e pe toate buzele, site-urile de socializare debordează de gânduri pioase și urări de fericire și împlinire.
E firesc oarecum, sunt trei săptămâni impregnate de simboluri religioase. Asta ca să nu spunem spirituale sau de credință. A început săptămâna trecută cu cea a Patimilor pentru neortodocși și se va termina cu cea Luminată pentru cei care se află acuma în săptămâna care simbolizează actul fondator al credinței creștine: răstignirea.

Parcurile orașelor s-au umplut de iepurași de plastic și ouă vopsite tot așa, nemaivorbind de bodegile unde cei care se lasă furați de evenimente își pot îndeplini dorințele trupești legate de mâncare și băutură.

La noi, pe aici prin Arad și împrejurimi, lucrurile chiar au luat-o razna, se vede că nu există pe aici cineva care să le spună edililor că ouăle sparte nu prea se potrivesc cu spiritul Paștelui. Nu departe de centrul de județ, un iepuraș imens își numără ouăle în vecinătatea bradului de plastic „dezafectat” care așteaptă Crăciunul.

Dar nu e cu mult mai bine nici la alții, în vecini se desfășoară un război numit operațiune militară specială – rușii au o școală îndelungată în care învață confecționarea eufemismelor – extremiștii de diferite spețe și orientări se simt din ce în ce mai bine. Chiar e de urmărit dacă de Paști apărătorul creștinismului rusesc – de Putin vorbim, desigur – va ordona încetarea focului sau va continua uciderea semenilor săi întru credință.

Un armistițiu de Paști, așa cum s-a întâmplat, este drept, doar odată într-un război modern, un armistițiu de Crăciun, atunci când în 1914 pe frontul de vest al primului război mondial soldații germani și britanici au încetat lupta, ieșind din tranșee și sărbătorind împreună ziua de Crăciun. Au făcut-o împotriva comandanților, a statelor majore, chiar dacă mulți ofițeri de rang inferior au participat la această inedită și unică fraternizare.

S-au și luat măsurile de rigoare, în primăvara următoare nici vorbă de armistițiu de Paști, așa cum nici acum nu se întrezărește nimic, cu toate că este vorba de două națiuni foarte apropiate și amândouă preponderent ortodoxe.
Adică credincioși ai credinței celei drepte, dacă e să recurgem la înțelesul primar al termenului.
Numai că unde mai este credința cea dreaptă în această lume a goanei după bunăstare și bunuri materiale cu orice preț? În această lume în care bisericile, cultele au devenit afaceri uitând de gestul Mântuitorului care a curățat templul din Ierusalim de afaceriști și neguțători? În această lume în care virtualul a înlocuit realitatea desăvârșind o evoluție care a început de peste un secol de la concret la abstract, de la esențial la superficial.

Sărbătoarea și-a pierdut sensul inițial, acela de reculegere și renaștere spirituală, devenind o ceremonie goală în care vorbele înlocuiesc simțirea, cuvintele goale iau locul meditației, răul fiind căutat doar în celălalt, niciodată în cel care îl caută.

Întrebându-ne, oare ce ar face acum Mântuitorul dacă s-ar afla printre noi, să ne reamintim ultima sa săptămână, cea a Patimilor sau cea Mare, cum a intrat ea în ritualul creștin. În prima zi intră în Ierusalim călare pe un măgar, lumea îl aclamă, în cea de a doua curăță templul de negustori și blestemă smochinul cel sterp. În cele două zile care urmează predică în templu, spunând pilde care ilustrează credința cea adevărată. În cea de a cincea zi – Joia mare de acum, săptămâna iudaică începând cu Duminica de acum – este ziua ultimei cine, Cina cea de Taină, cum se mai numește. Urmează ziua sacrificiului, după care cea a tristei reculegeri, ca săptămâna să se termine cu ziua în care minunea se confirmă prin constatarea Învierii.

Iar acum, după milenii și mai bine, nimic din toate astea. Este drept, bisericile se umplu de lume, slujba de Înviere fiind un moment mult așteptat, dar mai ales pentru ce a fost înainte și ce va fi după. Nemaivorbind de faptul că poți posta fotografii faine cu tine și cu amicii pe Facebook. În timpul slujbelor nu mai găsești parcări goale în jurul bisericilor, credinciosul de acum uitând de măgarul Mântuitorului, optând pentru Mercedes și BMW sau, în cel mai rău caz, pentru un Passat sau Duster.

Și atunci încă nu am vorbit despre pregătiri. Care constă înainte de toate din cumpărături. Pentru că dacă Învierea este o ceremonie, trebuie să ne pregătim cum se cuvine, nu-i așa? Cu toate cele necesare, mâncare și băutură, fără să mai vorbim de postările de pe FB și altele în care le urăm tuturor toate cele bune, așteptând la rândul nostru răspunsurile. Ca să știm la cine să renunțăm în viitor.
Și în tot acest timp nu realizăm că ne aflăm plenar în inadecvat, confundăm trăirea cu ceremonia, mergând în direcția celei mai mici rezistențe, pe calea bătătorită a conformismului.

Desigur, nu e vorba să imităm Mântuitorul – acel imitatio Cristi e o formă simbolică niciodată realizabilă pe deplin – dar poate n-ar fi rău să încercăm să trăim așa cum avem pretenția de la alții: binevoitori, drepți, săritori în a-i ajuta pe cei care au nevoie. Să nu-i jignim, să nu îi batjocorim, să facem până la urmă un armistițiu general cu lumea care ne înconjoară.
Că altfel viața noastră va fi până la capăt o operațiune militară specială.
Adică o minciună agresivă…