Urmăresc filmul Oppenheimer al lui Christopher Nolan. Un film de trei ore despre Julius Robert Oppenheimer, „tatăl bombei atomice”, unul dintre filmele care va lua mai multe premii Oscar, poate chiar mai multe decât „filmul cu indieni” a lui Scorsese.

Pentru cei care nu știu exact despre ce vorbesc voi reveni cu o cronică de film, până atunci observ doar modul în care apare în film evreitatea protagonistului și în general problema evreității, având în vedere că viața științifică modernă a fost și este foarte bine populată cu evrei, numărul laureaților cu Nobel evrei fiind unic în raport cu numărul lor în lume.

Rețineți ideea, revin după clarificările necesare privind antisemitismul zilelor noastre. Problema devine importantă acum, având în vedere războiul din Gaza, un prilej pentru cei care, marcați de preceptele corectitudinii politice, își mascau cu tot felul de trucuri antisemitismul lor funciar și iremediabil. În fond este vorba de un tratament greșit al frustrărilor de tot felul care trebuiesc explicate cumva, să nu se creadă că problema este la purtător.

Așadar, având în vedere că forțele aflate în conflict în Gaza vorbesc de ambele părți limbi care aparțin grupului lingvistic semitic, termenul clasicizat în ultimul secol are darul să ne ducă pe căi greșite, ocultând simpla înțelegere a faptului că nu avem noi treabă de fapt cu semiții – așa cum nici Hitler, nici Stalin nu cu ei aveau treabă – ci cu evreii, indiferent de unde, de când și de cum. Doar în paranteză, așadar, „semit” nu se referă la rasă, ci la limba vorbită, strict rasial, dacă ar exista așa ceva, cei de care vorbim sunt de aceeași rasă ca și noi, caucazieni, adică.

Știința antropologică modernă se ferește de folosirea termenului de rasă, insistând pe faptul că ceea ce ne leagă și ne așează în aceeași specie este mult mai important decât diferențele provenite din diferitele circumstanțe în care locuim și trăim. Pornind de aici, fără să intrăm în amănuntele profunde ale științei zilelor noastre, găsim și soluția, de fapt unica soluție la conflictele care nu mai contenesc dintre oameni, nații și culturi: insistarea pe interesul comun, solidaritatea și efortul de a depăși aceste conflicte prin metode pașnice și nu prin război.

Oppenheimer, filmul cu care am deschis textul, poate fi și un argument pentru toate acestea: omenirea, indiferent de limba pe care o vorbește și de circumstanțele politice în care o face, este de aproape un secol în situația în care poate declanșa oricând un război care să pună capăt întregii povești.

Și atunci, având în vedere toate acestea, a reveni la obiceiuri vetuste, a te folosi de idei și noțiuni elaborate de oameni sau regimuri interesate în război și nu în conviețuire pașnică, pare ceva chiar contra întregii specii umane.

Spun asta fiindcă în zilele noastre s-a terminat cu intimitatea unei discuții între patru ochi, s-a terminat cu așezarea lucrurilor în contextul lor firesc, noua realitate digitală permițând, chiar favorizând difuzarea neîntreruptă a unor conținuturi neverificate, nejudecate de instanțele superioare ale cunoașterii și gândirii.

Sindromul este atotcuprinzător, nu are nevoie de niciun apropo, ajunge că în Gaza evreii se află în luptă cu palestinienii.

E ca o boală psihică, aici la Arad, de exemplu, ești în stare să îl declari pe baronul Neuman cel mai mare arădean, în fond, nu-i așa, el a înființat celebra și mitica UTA, ca în postarea următoare să strecori, laș și pervers un atac împotriva evreilor care, nu-i așa, domină lumea, fără să mai vorbim de celebra și interminabila conjurație iudeo-masonică.

Dar oriunde te-ai afla, aici, în centrul și în estul Europei, prezența și influența evreilor – din păcate, la trecut -, este o evidență. Mai mult decât atât, s-ar putea să ai și amici evrei, prieteni despre care nici nu știi că sunt evrei, iar dacă afli, îi treci, nu-i așa, la excepții.

Faptul că toate culturile europene moderne au ceva de mulțumit evreilor – ceea ce ar trebui să funcționeze și invers –, te lasă rece. Ba, dimpotrivă, te înverșunează și mai tare. Tocmai asta e buba, insinuezi în fel și chip, dacă nu erau ei, acum ne era mult mai bine nouă. Nu realizezi, nu ai cum, la nivelul în care te betonezi în prejudecăți și locuri comune născute din multe și vinovate greșeli, că tot ce le reproșezi evreilor se datorează comportamentului secular față de ei în care te regăsești acum fără să realizezi absurdul situației.

Că sunt vicleni, descurcăreți și solidari între ei. Că speculează fiecare situație, încercând să scoată din ea tot ce îi avantajează pe ei. Că nu poți avea încredere în ei, tocmai pentru toate astea.

Nici prin cap nu îți trece că toate astea, așa cum le înțelegi tu, indică secolele în care cei care gândeau pe atunci ca tine acum i-au obligat pe evrei să devină așa cum sunt, că văzute din perspectiva unei comunități urmărite, oprimate și chiar amenințate cu exterminarea, toate aste pot deveni calități și nu neapărat defecte.

Înglodat în acest discurs dușmănos și fără ieșire, nu ai cum să vezi problemele cu care se confruntă evreii astăzi, nemaivorbind de statul lor modern, aflat de la început în conflict cu tot ce îl înconjoară. O situație care nu poate fi soluționată decât cu concursul tuturor celor care nu își urmăresc doar propriile interese – fie ei chiar și evrei –, ci binele general.

Inclusiv cei care poate află doar acum că, de o vreme, dansul numărul 1 al evreilor se numește Hora Agadati – după evreul român care a realizat coregrafia inițială – și a fost creat în 1924 pe pământ românesc…