Mă bag și eu, deși supa mea e leșinată de mult.

Am încercat un doctorat în istorie – de fapt, doream în filozofie, dar nu prea aveam cu cine (da, la nivelul acesta nivelul este esențial) – acum vreo 15 ani și ceva, dar până la urmă am lăsat-o moartă. Era și felul meu mai delăsător așa, dar era sistemul înainte de toate. Un sistem născut în anii nouăzeci, atunci când, prin privatizarea învățământului superior, s-au creat zeci de „universități” în care, peste noapte, au apărut profesori universitari care aveau probleme ortografice elementare.

Sistemul a crescut continuu – în Arad, avem deja două universități, una privată, alta mai puțin –, a crescut pe principiul cantității, evident, și nu pe cel al calității, noțiune esențială și de neocolit atunci când vorbim de învățământ superior.

Acum ne mirăm că din zece doctori în științe, opt nu au calificarea necesară, așa cum susține Dorin Isoc, administratorul site-ului plagiate.ro. Schimbăm ministrul educației care – simbolic, nu-i așa? – e bănuit de plagiat și nu știm ce să facem cu primul ministru care este în aceeași situație.

Dar imaginea de ansamblu este mult mai gravă, susține același Dorin Isoc: în cei 32 de ani, de când suntem liberi să facem ce vrem și ce ne duce mintea, a fost identificată o singură funcție publică fără plagiatori. Da, bănuiți bine, e vorba de președintele țării. E ușor de înțeles de ce: trei din cei patru care au ocupat această funcție nu aveau doctorate, iar al patrulea a fost Emil Constantinescu, mult mai valoros ca universitar decât ca președinte.

În rest, doctorii mișună în politică ca potârnichile. Nu-i mai amintim pe cei localnici, reținem doar că cel care este doctor în comunicare are mari probleme de exprimare. Atât în scris cât și în viu grai. Ceea ce este mai dubios și contrar bunului simț este dorința acestor lichele politice ca pe lângă avantajele materiale considerabile aduse de posturile lor să se fălească și cu aceste avantaje simbolice. Adică, vezi Doamne, e bine să vină banii, dar altfel sună dacă vine la Domn’ doctor.

Pentru aceștia și pentru cei care rămân în problemă la nivelul simțului comun să le spunem că doctoratul nu este un titlu politic, ci unul științific. Nu trebuie să fii doctor ca să îți faci bine treaba în treburile obștești, poți chiar excela în foarte multe domenii în care doctoratele sunt fără rost. În principiu doctorul în științe este chiar om de știință, adică un specialist mult peste ceilalți al unui domeniu științific. Este chiar de așteptat ca doctorul în istorie sau în fizică să producă oareșce studii care aruncă o lumină nouă asupra domeniului studiat.

Ei, dacă privim din această perspectivă a bunului simț și nu al simțului comun, realizăm că ceea ce afirmă domnul cu plagiatele nu este deloc o exagerare. Ajunge să ne întrebăm în ce domeniu a produs ceva științific Domnul Ponta, Domnul Cîmpeanu, asta ca să nu mai vorbim de doctorii noștri în frunte cu Falcă, Sinaci sau obscurul Andrei Ando.

Revin pentru cei care nu le au cu domeniile academice – da, Academia este sau ar trebui să fie clubul exclusiv al adevăraților oameni de știință ai tării -, încerc să explicitez nițel vulgar problema.

Imaginați-vă un alergător la suta de metri -recordul mondial fiind sub zece secunde – care este declarat campion mondial, primind și medalia de rigoare, cu 20 secunde, timp în care el reușește să alerge suta. Cam așa este un doctor în științe care și-a obținut doctoratul pe neve, mai precis pe bani sau pe influență de gașcă. Imaginați-vă tot felul de politicieni și alte categorii de șmecheri de aceeași speță care s-ar declara campioni olimpici alături de Pațaichin, Nadia și alții care au obținut pe bune, în concurs real, titlul. Nu vi s-ar părea un pic contra naturii?

Ei, să vă spun ceva: poate țara nu ar pierde atâta cu acești impostori cu titluri false de campioni naționali, mondiali și olimpici cât pierde cu puzderia de doctori făcuți la kilogram care habar n-au de domeniul în care au fost făcuți doctori.

Problema cea mare este că ei și cei cu diplome universitare luate tot așa, la heirup, se erijează în ceea ce se cheamă intelectualitate, fără să aibă – așa cum cei care aleargă suta în 20 secunde nu sunt atleți – cele mai elementare calități pentru asta. Ei vor umple Parlamentul, dar mai grav e că vor fi și profesori, îndeosebi în universități, pregătind, vorba vine, noua generație în spiritul imposturii pentru ei firești. Nu este o vorbă în vânt că viitorul unei nații este pregătit în școli.

Faptul că, la ora actuală, școala românească este subdezvoltată, dezorganizată, fără vlagă – nu avem nicio universitate în primele 500 din lume, în timp ce Israelul are două în prima sută -, explică multe din ce ni se întâmplă, dar cel mai grav este că această stare ne periclitează viitorul, mai precis al copiilor și nepoților noștri. Nu este o întâmplare că cei mai buni elevi, și care au și părinți cu dare de mână, pleacă la școli superioare în străinătate. Nu ar fi nici un bai dacă s-ar întoarce după terminarea școlilor.

Numai că nu se prea întorc.

Nu au unde! Într-o lume unde analfabeții funcționali sunt doctori, cei cu adevărat pregătiți și performanți nu au ce să facă. Vor rămâne acolo unde valoarea este recunoscută pe bune, nefiind pusă în situația ingrată să concureze cu impostori și șarlatani.

Pentru cei care, deși nu se ridică deasupra simțului comun, dar au bun simț: de fapt vorbim despre furt.

Nu le ajunge că fură cu nerușinare din banii pe care ar trebui să îi gospodărească în binele comunității, ei fură valoarea care înseamnă, prin excelență, viitorul: competența inteligenței și a pregătirii intelectuale autentice.