Ideea mi-a venit de la amicul Basil, cel care, în ultima sa notă de pe blogul său, mărturisește că a participat la toate cele trei proteste arădene anti-covid – hai să le spunem așa – de până la momentul consemnării. Doar ca observator, precizează. Ca jurnalist…

La primul aproape o oră, la cel de al doilea câteva zeci de minute, la cel de al treilea, asta fiind cel de marți, cum s-ar putea deduce, a plecat după câteva minute. Cam atâta am reținut, restul nici nu mă privește, fiecare se raportează în mod personal la ce și câte se întâmplă în lume, respectiv în jurul său.

Pornind de aici, țin de la început să precizez auditoriului – cât și cum or fi – că particip la proteste cam de multișor, am început pe la sfârșitul anilor șaizeci și am terminat acum câțiva ani, cu marșul acela împotriva corupției, dacă îmi aduc bine aminte. Nu pomenesc aici de revoltele mele spontane care au început pe la patru-cinci ani împotriva unor decizii părintești, nici măcar de solidarizarea din clasele 1-4 cu țiganca – era mai mare ca noi, o adevărată femeie la 10-12 ani – cu care nu voia nimeni să stea în bancă. Trec până și peste manifestările din liceu, cele terminate cu nota 6 la purtare, nu insist nici pe îndepărtarea din studenție de la revista Echinox după un singur număr la care am lucrat ca redactor. Mă opresc în Decembrie 1989, nu de alta, dar protestatarii de acum invocă spiritul protestelor de atunci.

Cu mare reținere și eleganță țin să le spun că sunt pe lângă subiect.

Sunt și în multe altele. De exemplu atunci când în fața spitalelor scandează „Criminalii” sau atunci când în Pitești repetă ritmic „Afară, afară, afară cu ungurii din țară”. Și nu neapărat pentru că nu se moare în spitale sau pentru că ungurii nu se duc. În spitale se moare de când e lumea, de aceea există morgă în fiecare spital ca lumea, iar ungurii se duc fără probleme, dacă țin ritmul ăsta nu mai rămâne nici unul pe aici în cincizeci de ani. Ei, atunci să vedem ce mai strigăm când lucrurile o iau razna.

N-aș insista nici pe afișele în care „altfel” se încurcă cu „astfel” sau unde copiii sunt scriși cu doi de „I” sau „deschideți” cu liniuță după cel de al doilea „e”. S-a mai văzut, nu e nicio problemă, poți ajunge și ministru sau parlamentar, ortografia și limba folosită corect nu este mai nou un criteriu nici măcar la cele mai înalte nivele.

Revin așadar la revolta din Decembrie începută în Timișoara, continuată la Arad, Cluj, Sibiu și în cele din urmă culminând cu protestele de la București. Nu Pitești, Ploiești, Iași, Craiova și alte asemenea orașe unde acum se protestează în draci. Atunci pe acolo au stat liniștiți până după căderea lui Ceaușescu.

Păi, da, erau niște diferențe între atunci și acum.

Insist, subliniez diferențele fiindcă cei de acum care ies pe străzi, lăsând SUV-ul BMW lângă trotuar, făcând demonstrații de măiestrie pe Yamaha și Suzuki pe platoul Primăriei, invocă tații lor morți atunci degeaba.

Acum făcând abstracție de faptul că majoritatea dintre ei s-au născut după 1989, doresc să le atrag atenția că tocmai faptul că pot face ceea ce fac ei acum este o demonstrație la ideea că cei care au murit atunci – indiferent dacă au sau nu un fiu sau o fiică acum la protestele anti-covid – nu au murit defel degeaba.

Iar cei de acuma, cei care strigă în gura mare „Libertate”, cu jandarmii lângă ei și care au grijă ca ei să nu pățească ceva în inconștiența lor, ar trebui să realizeze cumva că cei din 1989, cel puțin aici la Arad, strigau același cuvânt în fața Kalașnikoavelor încărcate cu 30 de gloanțe și susținute de câteva transportoare blindate cu țevile îndreptate spre mulțimea din piața unde acum protestatarii anti-covid claxonează viteji din mașinile lor second-hand, de preferință mărci germane.

Spun toate astea ca unul care a participat la acel protest. Și la acela.

Ceea ce s-a cerut atunci în fața gurilor de foc îndreptate spre mulțime a fost, printre altele, și dreptul vostru de acum de a protesta împotriva a tot ceea ce vă poate trece prin cap. Problema este ce vă trece pe acolo.

Și aici este marea problemă. Una decisivă. Fiindcă atunci când oamenii ies și se ridică împotriva regimului înseamnă că nu se mai poate continua astfel. Nimeni nu protestează de bunăvoie, de pamplezir sau dacă o face, aia nu se numește protest, ci distracție. Sau manipulare.

Iar atunci când claxonezi și țipi din vuvuzele cu noaptea în cap, după care te duci în fața spitalului plin cu bolnavi care nu primesc aer ca să strigi în gura mare „Criminalii”, înseamnă că nu ești protestatar, ci o păpușă mecanică mișcată de alții mai parșivi și mult mai deștepți ca tine.

Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei, ci să faci ceea ce este bine fără să deranjezi prin asta pe ceilalți, mai ales pe cei care nu sunt și nu gândesc ca tine. Dacă nu înțelegi asta, nu știi ce este de fapt libertatea. Protestul este al umanității împotriva celor care nu respectă omul. Să protestezi împotriva unor măsuri care tocmai asta urmăresc, să protejeze și să salveze, să îndrugi tâmpenii cu conspirația mondială și cu guvernul sanitar sau cu dictatura medicală este, în cel mai bun caz, infantilism.

Infantilism cu atât mai periculos cu cât vine de la niște indivizi care se reclamă maturi, mai deștepți ca ceilalți și mai curajoși.

Nu, dragilor, nu este protest, este manipulare, este un joc cu focul posibil doar într-o țară liberă.

Aveți tot dreptul să ieșiți pe străzi, dar, vă rog eu, vechi protestatar, să nu deranjați bătrânii și bolnavii, pe aceia care gândesc și simt altfel.

Și nu uitați, dragi protestatari arădeni: să nu mai invocați spiritul arădean din decembrie 1989!

Atunci piața a fost plină, a ieșit până la urmă un oraș întreg.

Nu câteva sute…