Încercând să-mi țin promisiunea de săptămâna trecută, încep cu dezvoltarea răspunsului la un comentariu de acolo.

E vorba de ideea comentatorului după care realitatea virtuală este la fel de reală precum cea „reală”. Fiindcă, spune comentatorul, nu avem doar realitatea fizică, ci și pe cea a ideilor, sentimentelor, trăirilor. La prima aruncare de judecată pare absolut verosimil și acceptabil, numai că până și aici avem de a face cu o eroare tipică traiului în realitatea virtuală creată de tehnologia din ultimele decenii, așa cum am încercat să prezint toate astea în prima parte a comentariului.

Realitatea virtuală nu se confundă cu cea a ideilor și sentimentelor, existentă de când e omul și societatea umană. Nu e vorba nici măcar de fantezie sau imaginație, activități mentale firești pentru un om în carne și oase. Poate ar fi corect să îi spunem realitate artificială sau simulată, o recreare imitând fizicul și concretul a produselor fanteziei și imaginației prin mijloacele și trucurile noii tehnologii digitale.

Foto: Kārlis Dambrāns / Flickr

Nici măcar asta nu ar fi o problemă, în fond foarte multe produse ale fanteziei au devenit realități și înaintea apariției tehnicii digitale, diferența fiind doar în faptul că acelea nu erau simulări, ci transformarea concretă a fanteziei în realitate fizică. Putem spune chiar că toate invențiile omului de la cuțitul de obsidian și până la avion s-au născut astfel.

Poate ar fi mai indicat să facem distincția dintre natural și artificial. Așa am înțelege și faptul că asistăm la rezultatul unei evoluții începute cam de două sute de ani, dacă socotim că „digitalizarea” modului în care percepem lumea din jurul nostru a început cu primele fotografii, realizate de Daguerre în anii ’30 ai secolului XIX. Cu alte cuvinte, prima realitate umană subiectivă, imaginea, a fost recreată prin tehnologie atunci, urmând același lucru, puțin mai târziu, cu sunetul, astfel încât deja la mijlocul secolului XX cinematografia să ne ofere iluzia unei realități „captate” tehnologic.

Dar, de la început, cei care au făcut posibile aceste artificii erau perfect conștienți de faptul că ele nu recreează, cel mult imită realitatea. Niciun om, nici astăzi, nu vede lumea sub formă de fotografii sau de imagini montate după o idee preconcepută. Creatorii acestei noi lumi nu își făceau iluzii, erau convinși că imaginea, ca fotografie sau cinema, chiar și dublată de sunet, nu recreează lumea, ci, în cel mai bun caz o transfigurează, tocmai de aceea considerau noile forme ca aparținând de domeniul artelor. Având în vedere că aceste tehnologii au rămas scumpe multă vreme, fără să ajungă obiecte de consum, așa cum sunt acum telefoanele mobile, de exemplu, nu exista pericolul ca omul neinițiat să se folosească de ele în mod fraudulos, artistul, în schimb, plasa aceste tehnologii pur și simplu în slujba artei.

Situația a început să se schimbe încet-încet după mai bine de un secol, cam după cel de-Al II-lea Război Mondial, mai precis din anii șaizeci, aproape paralel cu invențiile tehnologiei digitale bazate pe tehnica de calcul, ceea ce a făcut posibilă întâlnirea lor la sfârșitul secolului, în jurul anului 2000 de fapt, în crearea realității în care trăim acum. O realitate în care naturalul pierde teren, artificialul copleșind banalul, needucatul și nepregătitul.

Și de fapt cam asta este problema cea mare.

Cei nepregătiți, cei care se aruncă în artificialul virtual, au tendința să confunde sezonul cu fazonul, realitatea concretă, fizică și naturală, cu lumea creată în virtual prin mijloace strict tehnologice. Iar de aici urmează o serie de probleme, un comportament haotic și neadecvat, o redesenare fundamentală a modului de interacțiune dintre oameni.

Au trecut deja două decenii de când trăim în această lume, fără ca școala și instituțiile sociale importante să fi reacționat cumva. Avem ca disciplină în școli informatica, dar nu avem metodologia folosirii internetului și a puzderiei de site-uri care, fiecare în fond, urmăresc același lucru: crearea dependenței la cei care ajung măcar o dată pe ele. Și nu vorbim aici de site-uri pornografice – nu prea am auzit, de altfel, vreo discuție serioasă despre influența lor – accesibile oricui, fără nicio limitare, care știe măcar să caute pe Internet, vorbim de avalanșa unor conținuturi arbitrare în diferitele domenii care manipulează informații aproximative, dacă nu greșite sau chiar false.

Foto: tomemrich – Virtuix Omni / Flickr

Urmează cele care fac asta conștient, site-uri de propagandă și publicitate pentru te miri ce, iar la fundul sacului dăm de cele care efectiv exploatează naivitatea și lipsa de pregătire a majorității celor care navighează pe acest virtual. Vestitele site-uri cu infinitele teorii conspiraționiste sau altele care din rațiuni de divertisment fac totul ca cel care nimerește pe ele să nu mai plece în veci și să adoarmă cu gândul la ce a aflat el acolo.

Desigur, având toate acestea în vedere, virtualul a devenit în ultima vreme un teren de vânătoare a escrocilor de varii feluri. Fie că e vorba de cei economici sau politici, fie doar de simpli psihopați care doresc să se distreze exploatând naivitatea și prostia virtualizate. În fond, domeniul de acțiune dintotdeauna a escrocilor a fost prostia, iar acum au și avantajul unor identități false considerate absolut normale pe Internet.

Suntem, probabil, într-o perioadă de trecere, ar fi bine să ne și comportăm ca atare, să revenim la ideea modernității prin excelență, cea carteziană a îndoielii.

Și să nu uităm: pentru ca să cunoști pe cineva cu adevărat trebuie să îl ai în față. Să îl vezi, să îi vezi privirea și să îi auzi vocea, să te folosești de limbajul corpului care poate întări sau contrazice când îți spune: stai liniștit, îți vreau binele, sunt prietenul tău cel mai bun…

Și să nu dăm vina pe nimeni în afară de noi înșine când ne convingem că cele aflate de pe un site fără identitate verificabilă sunt în cel mai bun caz aiureli…