De știut nu știm mai nimic.

Cel mai neliniștitor e că nu știm exact nici care sunt informațiile acelea pe care ar trebui să le știm, dar nu le știm.

Nu știm, de exemplu, sigur de unde a pornit, când și de ce.

Există varianta semioficială cu piața de animale din Wuhan, numai că acolo nu se vând lilieci.

Ș-apoi există nenumărate teorii trecute de-a valma în ceea ce numim teorii conspiraționiste, în frunte cu părerea că de fapt virusul a scăpat cumva din laboratorul bio nu departe de piața de animale, victima zero fiind o rezidentă a laboratorului, decedată cândva la începutul anului.

Problema cu teoriile trecute la conspiraționiste este că nu îți poți da seama până la capăt dacă sunt sau nu conspiraționiste. Adică până când iese la iveală adevărul. Așa, de exemplu, 50 de ani teoria că masacrul ofițerilor polonezi de la Katyn a fost opera sovieticilor, nu a naziștilor, a trecut drept o teorie conspiraționistă.

Asta este buba, în general, cu regimurile totalitare, îndeosebi cu cele comuniste: se simt ca peștele în apă în vârtejul teoriilor conspiraționiste.

Și pentru că nu știm de unde vine și ce vrea de la noi, nu prea știm nici cum acționează și ce urmărește.

De aici o serie de teorii asemănătoare celor conspiraționiste și care se transformă în măsuri administrative despre care habar nu avem cât ajută sau cât încurcă.

La început se spunea cu groază impregnată în cuvinte disperate că e ceva letal și supercontagios care stă și zile întregi pe suprafețe, adică cel mai bine ar fi să stai acasă, să nu pui mâna pe nimic și să respiri cât mai rar cu putință. Mai nou specialiști din țara care este considerată cea mai eficientă în lupta cu epidemia – de Germania vorbim, desigur – susțin că nu se ia prin contact decât în cazuri ultraspeciale, virusul devine inofensiv după câteva minute de stat la soare și aer curat, se poate lua de fapt doar prin secrețiile emise de purtător prin strănut, tuse sau contact direct.

De unde decurge că măsurile de carantină sunt deplasate, distanțarea ar ajunge, mai ales dacă oamenii s-ar spăla mai des pe mâini și nu s-ar duce în locuri aglomerate. Din această perspectivă, blocarea aproape totală a vieții social-economice și culturale ne apare ca o prostie care ne va aduce pe cap o criză economică pe lângă care virusul este un cântec de leagăn pentru copii cuminți.

Mai sunt și alții care susțin că psihoza aceasta este mai gravă ca efect decât virusul în sine, un matematician de vârf din Israel venind cu o analiză statistică din care reiese că epidemia se comportă tipic, asemănătoare unei epidemii oarecare de gripă, ceea ce înseamnă că are o ascendență de 40 de zile, când ajunge în vârf, după care începe să dispară progresiv, terminându-se efectiv după încă 30 de zile.

După această teorie, pe aici pe la noi cam pe acuma ar trebui să fie vârful, urmând ca în zilele următoare să înregistrăm o descreștere continuă a îmbolnăvirilor.

Asta, desigur, dacă teoriile, măsurile și procedurile noastre în această încleștare cu boala ar fi corecte și precise. Din păcate, nu sunt: testăm aiurea, fără metodă și plan, în funcție de împrejurări, dotare tehnică și calificare sporadică, de unde decurge că de fapt nu știm nici măcar aproximativ câți bolnavi avem, asta ca să nu mai vorbim de morți.

Dacă ne uităm la lista celor decedați de coronavirus, observăm că în proporție de trei sferturi sufereau de boli avansate și grave, la o vârstă la care o răceală te poate duce pe lumea aialaltă. Din această perspectivă și în aceste cazuri moartea de coronavirus este statistică și nu un diagnostic precis. Este clasică situația din Italia, acolo unde la un moment dat erau raportați ca decedați zilnic sute până la o mie de oameni de coronavirus, dar statistica mortalității față de anii precedenți nu a crescut decât cu cel mult 20%, altfel spus din cei raportați doar o treime puteau fi legați direct de epidemie.

Daca încercăm să tragem linie, fără să fi epuizat nici pe departe subiectul, găsim câteva consecințe și concluzii mai sigure: este, de exemplu, absolut sigur că nu suntem pregătiți pentru situații excepționale, noi cei din Europa și lumea occidentală trăind de prea mult timp în convingerea greșită că pacea, bunăstarea și consumul cu orice preț reprezintă esența vieții, conflictul, boala și în cele din urmă moartea fiind fenomene marginale de care nu trebuie să ne ocupăm prea mult.

Altfel spus, nu boala, ci modul în care o gândim și reacționăm la ea este problema.

Dintre toate teoriile și statisticile care ne inundă în aceste zile, cea mai reconfortantă pentru mine a apărut acum 2-3 zile în Forbes și care răspunde la întrebarea: ce au în comun următoarele țări aflate în elita luptei împotriva pandemiei. E vorba de Germania, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Islanda, dar și Taiwan și Noua Zeelandă.

Nu știu dacă ați ghicit: toate au femei în fruntea executivului, a guvernului.

Eu cam atât am avut de spus între cele două sărbători de Paște din țara în care trăim mai mult sau mai puțin bine.

Să dea Domnul ca în locul scandalului, a certurilor și imprecațiilor mai mult sau mai puțin intolerante și vulgare să ajungem la calm, înțelegere, colaborare și întrajutorare.

Pericolul cel mare nu este virusul, ci întunericul din minte și spaima înfuriată care poate scoate la iveală ce e mai rău în inimă….