Observ cu un amuzament oarecum plictisit discuțiile despre pericolul reprezentat de inteligența artificială pentru omenirea care de o vreme trăiește mai mult în virtual decât în concret.

Nu intru în amănunte, ar fi multe de zis aici. Și nu din perspectiva moșului care este sastisit de aberațiile cotidiene pe care le întâlnește pe online. Chiar dacă am ajuns în ultima perioadă a vieții mele, nu sunt un începător în ale digitalului. Am început să lucrez pe calculator imediat după nouăzeci, în 1994, la televiziunea Intersat, în 1997 am participat la pornirea primei redacții din Arad (Observatorul arădean) care lucra digitalizat, fiind legat prin antenă la Reuters, iar calculatoarele din redacție erau legate în rețea.

Cu câțiva ani înainte, fiind implicat în firma care oferea pentru prima dată în Arad legătură telefonică la Internet, am făcut o vizită la ziarul cel mai mare de atunci, oferindu-le conexiunea în condiții avantajoase. Șeful de atunci de acolo, om mare și înainte și după, mi-a râs efectiv în nas, întrebându-mă amuzat: ce să facem noi cu asta, ce nevoie avem noi de Internet din moment ce suntem cei mai tari din parcare.

Nu am spus toate acestea ca să mă scot în evidență, ci pentru a sublinia că nu sunt un depășit, scriu și acum de pe laptop, tocmai mi-a sunat FB-ul că a venit un comentariu, iar WhatsApp-ul mă atenționează că cineva dorește să discute cu mine. Revin imediat.

Aici sunt, spuneam mai înainte de lumea noastră cea nouă cu telefonul în mână și cu ecranul care nu se stinge nici după ce ne culcăm. Nu de alta, dar nici inteligența artificială nu doarme, nu-i așa, ea n-are nevoi de somn, așa cum știm cu toții, telefonul sau laptopul funcționează și în timp ce se încarcă, nu ca noi ăștia cu inteligență naturală. Și care avem nevoie de somn ca să ne reîncărcăm pentru ziua și sarcinile care urmează.

Un englez deștept foc a făcut diferența încă înaintea apariției lumii digitale, afirmând că lipsa de cunoștințe te face doar ignorant, în timp ce educația te poate face chiar idiot. E vorba, desigur, de un anumit fel de educație, nu cea reală și adevărată, cea care îți arată adevăratele valori, indicând în același timp cele false, cele care sunt tocmai bune ca folosindu-te de ele să nu mai faci diferențele firești dintre bine și rău, frumos și urât, adevărat și fals.

Ceva foarte asemănător cu ce ni se întâmplă și li se intâmplă mai ales celor tineri mai nou – aflați pe terenul nimănui dintre educația tradițională și cea care lipsește acum -, acelora care intră în această lume virtuală fără nicio pregătire și educație reală prealabilă.

Și care nu realizează, tocmai din această cauză, diferența dintre inteligența umană, naturală și așa zisa inteligență artificială, creată, de altfel, de cea naturală a omului. Din nou, fără să intru în amănunte, diferența dintre cele două este creativitatea, acea capacitate de a descoperi noul, ineditul care este definitorie pentru inteligența naturală și imposibilă pentru mecanismul digital bazat pe algoritmuri elaborate de om și pe care se ”clădește” inteligența artificială. Și mai este ceva: intuiția și empatia, elemente fundamentale ale omului inteligent, dar care lipsesc total inteligenței artificiale.

Desigur, această inteligență poate genera temere și angoasă mai ales celor care știu că nu sunt nici foarte informați și cu atât mai puțin învățați. Pentru aceștia capacitatea combinatorie infinită a inteligenței artificiale ține de neînțeles și de necuprins.

Dau un exemplu. Cel din titlu. Ca jurnalist, am ținut mereu la mare preț sloganul care a fost creat în 1921 de jurnalistul-proprietar de la Manchester Guardian, C.P.Scott: comentariul este liber însă faptele sunt sfinte.
Afirmația este însă folosită de multe ori mai după ureche așa, nu-i de mirare că deunăzi am avut o discuție tipică cu cineva socializat pe Facebook pe această temă.

Acesta susținea că afirmația se referă la libertatea opiniei și la sfințenia știrilor. Nu am reușit să îl conving că opinia nu este identică cu comentariul și nici știrea cu faptele. A ținut-o așa până la capăt, m-am dat bătut, realizând că am de-a face cu cineva care este convins că știe. Că a citit el aici sau acolo, pe FB sau în Wikipedia, iar pentru el acestea sunt instanțe absolute.

Asemenea experiențe – au mai fost destule – m-au convins că da, deși pare un obiect vetust, pe cale de dispariție, mai nou doar așa un rezultat al orgoliului vreunui scriitoraș ratat, cartea rămâne de neînlocuit. Și nu pentru că găsești acolo informații corecte și exacte – le poți găsi și pe site-urile online menționate și altele – ci pentru că, spre deosebire de ecranul care te absoarbe și te prinde total prin toate simțurile, cartea te lasă singur cu tine însuți.

Te lasă să gândești, să meditezi, te ține într-o lume creată chiar de imaginația ta, îți oferă libertatea alegerii. Chiar dacă un roman bun te absoarbe total, rămâi în lumea ta interioară care interacționează cu cea a fanteziei din carte.
Ești ignorantul care se îmbogățește pe nesimțite cu experiențe noi, reflexii proprii, gânduri spontane și care aleargă după alte gânduri.

Lumea de pe ecrane nu îți oferă această posibilitate. Nu de alta, dar trebuie neapărat să urmărești, să nu pierzi, să fii pe fază, să lăicuiești sau să comentezi, să răspunzi unor întrebări mai mult sau mai puțin anonime.
Iar în această lume în care nu mai există fapte, doar știri, comentariul se suprapune cu opinia…