Enola Day – Baronul, UTA, orașul și Flavius Domide

    de Lajos Notaros | 12 mai 2022, 8:16 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    4

    Am mai scris pe subiect, revin legându-mă de actualitatea celebrării lui Flavius Domide, cel care, la 76 de ani, a dat lovitura de începere a meciului UTA-Mioveni.

    Am spus acum doi ani că Flavius este mai mult decât cel mai mare fotbalist al Aradului – Petchovski și ceilalți au venit de altundeva la Arad – o adevărată personificare a calităților bune ale arădeanului. Chiar am opus aceste calități celor care determină în zilele noastre spiritul orașului, revin acum cu câteva date și impresii în plus.

    Puțini știu că cel care a creat echipa de fotbal UTA, vorbim de baronul Feri Neuman, a sperat până în ultima clipă că nu va fi îndepărtat de comuniști din fruntea uzinelor sale și desigur a echipei campioane create de el. Așa cum am aflat de la Domnul Piros, avea în vedere atitudinea noii orânduiri față de orădeanul-timișorean Guban, cel care a fost păstrat director al fabricii sale chiar și după naționalizare, trecând în pensie ca director pe la sfârșitul anilor cincizeci. Poate că știa și de relațiile interbelice ale lui Guban cu minusculul partid comunist, dar spera că serviciile sale către statul român, atitudinea sa evident și firesc antinazistă vor fi recompensate astfel.

    Cu alte cuvinte, baronul era un adevărat arădean, nu avea nicio dorință să plece din Arad, chiar dacă asta ar fi însemnat anumite compromisuri nu neapărat simpatice. După ce a fost scos din birou și trimis la plimbare s-a mai învârtit câteva săptămâni pe aici, plecând în cele din urmă clandestin dincolo de graniță. Din cercetările istoricului local Peter Puskel știm că a sosit la Pecica pe bicicletă, de unde un grup de traficanți l-au trecut în Ungaria. Desigur, s-a dus mai departe, stabilindu-se în cele din urmă în SUA. Ne putem imagina durerea cu care a rămas în suflet, ajunge să ne gândim la refuzul său ferm de a reveni în Arad după 1989.

    Pe Flavius Domide l-am cunoscut personal cândva prin anii nouăzeci. Taică-meu, pensionar deja, stătea pe stradă, în fața porții, observând, așa cum obișnuia el, lumea din jur. Îl aud strigând după mine. Ies și eu, mă pun lângă el și mă uit în direcția arătată din priviri. Chiar la începutul străzii, noi locuind în a doua casă după colț, stătea, rezemat de bicicletă, Flavius Domide, uitându-se oarecum nedumirit în lungul străzii. Observându-ne, a pornit agale spre noi. Ajuns după câțiva pași pe care le cunoșteam de la ieșirea din tunel, ne-a salutat fără emfază și ne-a întrebat de cineva, mai precis de băiatul lor pe care îl antrena. „N-a fost la antrenament de câteva zile și nu știu ce e cu el. Vreau să discut cu părinții că băiatul e de perspectivă. Ar fi păcat de el”.

    Tata îi știa, știa și de băiat că joacă fotbal, i-a arătat și casa, după care l-a întrebat direct: „Vom mai avea vreodată echipă ca lumea la UTA?” Flavius s-a uitat serios și preocupat la noi: „Nu cred că știe asta cineva acum. Nu mai e ca înainte. Lumea aleargă după bani și avere, fotbalul nu mai este ce a fost pe vremea noastră.” Atunci tata, un adevărat jurnalist fără să știe, i-a pus întrebarea decisivă. La pertu așa, că doară discuta cu cel mai mare fotbalist arădean, el care în anii șaizeci-șaptezeci nu scăpa niciun meci al UTA-ei: „Nu te-ai gândit niciodată să pleci din Arad, aveai oferte destule, după cum știu”?

    Flavius, încă în plină formă și cu creasta roșcată, chiar dacă nu atât de proeminentă ca pe vremea când juca fotbal, a zâmbit oarecum trist: „Mi-a trecut prin cap de câteva ori. Dar nu m-am putut hotărî niciodată. Țineam prea mult la cea aveam aici. Poate nu am fost destul de ambițios”. Tata a dat din cap înțelegător: „Lasă, că pentru noi a fost mai bine așa. Și cine știe, poate și pentru tine”.

    „Poate, oricum acum nu mai avem cum s-o aflăm”, a zâmbit din nou Domide, de data aceasta poate mai vesel. Ne-a mulțumit de îndrumare, după care a luat-o pe lângă bicicletă spre casa indicată. Nu avea sens să se urce pe ea până acolo.

    Ne uitam încântați după el, după care, în timp ce ne retrăgeam în curte, tata a tras concluziile: „Fain om. A fost fain ca fotbalist, dar și ca om este fain.” După care s-a dus direct la bicicleta care îl aștepta cu roțile în sus. Era nevoie de ceva reglaje, o preocupare continuă a tatălui meu, având în vedere că un arădean care se respectă are bicicletă și are și grijă de ea.

    Și uite așa încet, plecând de la baronul și gândindu-ne la Domide, ajungem din nou în zilele noastre, în orașul în care arădenii adevărați se simt în plus, oricum puși în umbră de cei care îi administrează de ceva vreme. De Moisescu, primarul cu bițigla, am uitat de-a binelea, așa cum am uitat de modestia și bunul simț care îl caracteriza pe arădean până nu de mult. Au venit peste el vremurile cele noi, cele în care gesticulația este mai importantă ca fapta, iar interesul pentru celălalt a rămas doar la capătul interesului material sau de parvenire.

    Baronul a plecat de mult, tata de două decenii, va pleca și Domide până la urmă, vom pleca cu toții cei care ne mai amintim cum a fost Aradul și arădenii, un oraș fără pretenții deosebite, dar care, tocmai de asta, își surprindea de multe ori vecinele îngâmfate.
    Pentru că acel Arad și acei arădeni, precum Flavius Domide și alții, dincolo de simplitate și modestie știau să facă câte ceva. Iar cei mai buni dintre ei făceau acel ceva cum nimeni altul…

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. „Pentru că acel Arad și acei arădeni, precum Flavius Domide și alții, dincolo de simplitate și modestie știau să facă câte ceva. Iar cei mai buni dintre ei făceau acel ceva cum nimeni altul…” Pe lângă simplitate și modestie, am să adaug și „Politețea”. Așa am fost educați de mici. Odată cu veniturile sudiste și moldovenii, au apărut neamproștii și neciopliții cu coate ascuțite. Iar arădenii, toleranți de felul lor, au fost încet dar sigur, marginalizați. Acum Aradul este al lor, iar arădenii de odinioară sunt pe cale de dispariție.

      +13 voturi
      +1
      -1
    2. …Cu „Domidea„ mergeam la „cules„(cules proletar) de caise prin Pârneava…asta când nu eram la școală(nr.4 Elementară-(raczfertail) pe la finele anilor 50!…este o fixtură în albumul de amintiri al vieții noastre de arădeni…..

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    6 + 1 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.