Pornesc de la observația unui cititor de al nostru la știrea de miercuri despre atentatul împotriva prim-ministrului slovac, Robert Fico.

Încep, desigur, așa cum face și comentatorul nostru prin condamnarea oricărei forme de agresiune și violență în politică și nu numai, indiferent de motivația celor care recurg la astfel de metode. Însă cititorul nostru vorbește despre violența în general, ca stare mai recentă a politicii, inclusiv în Europa, susținând că pentru asta este de vină atmosfera generală și înainte de toate formatorii de opinie în frunte cu politicienii și mass-media.

Cum ar veni arma folosită de politicieni se poate întoarce împotriva lor, iar presa folosită de aceștia contribuie din plin la întreținerea tensiunilor și, mai ales, exacerbarea lor.
La prima citire poți fi de acord cu cele susținute aici, însă la a doua realizezi că apare așa un artificiu, des folosit în discursul public care, firesc, apare și în presă – dar mai nou să nu uităm rolul site-urilor de socializare și care, chiar dacă cei mai puțin atenți nu realizează asta, nu funcționează după regulile presei – însă lipsa de diferențiere dintre lumea politicului și cea a presei poate duce la efecte perverse.

Pentru cei care nu își bat prea mult capul cu aceste diferențe, le amintesc de motivul demisiei din 2018 din postul de premier a lui Robert Fico, demisie survenită în urma manifestațiilor populare declanșate de uciderea de către ucigași de profesie a jurnalistului Jan Kuciak și a logodnicei sale. Kuciak a fost un jurnalist de investigație cum se găsesc mai rar și care tocmai cerceta problema generală și omniprezentă a corupției la nivel înalt din Slovacia, acolo unde politicul își dă mâna cu economicul.

La revenirea recentă la putere, Fico, mergând pe linia modelului și a prietenului său, Viktor Orbán, a trecut la atacuri evidente împotriva presei independente, încercând să realizeze o presă de „partid și de stat”, astfel încât atunci când aflăm datele atentatorului – un domn la 70 de ani, membru în Uniunea Scriitorilor din Slovacia – ne trece prin cap fără să vrem, oare nu se poate stabili o legătură între aceste preocupări ale lui Fico și hotărârea dramatică și de condamnat a celui care s-a folosit de pistolul cu bile aflat în dotare. Da, scriitorul-atentator, lucrând și ca om de pază la un centru comercial, avea permis de port-armă.

Nu se pune problema să legitimăm cumva gestul omului, însă, dacă tot vorbim de presa de calitate și independentă, e cazul ca această presă să nu se piardă în scandal și știri pentru gustul public aflat la cele mai joase nivele, ci să încerce să documenteze, chiar să cerceteze în amănunt, circumstanțele, personajele și cauzele care duc la astfel de evenimente reprobabile.

Iar pentru asta, aici și acum, ajunge să facem câteva observații neliniștitoare.
Atentatele politice nu mai sunt la modă prin Europa. Și cu atât mai puțin în cea centrală și așa mai spre est. Desigur dacă nu socotim Rusia, țară care se află de peste doi ani într-un atentat colectiv la viața Ucrainei. Se pare că europenii, spre deosebire de cei de pe alte meleaguri, au tras concluziile de rigoare după două războaie mondiale, prima fiind declanșat de asasinarea la Sarajevo a moștenitorului tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand.

În occidentul european se mai întâmplă, dar sunt legate înainte de toate de grupuri de teroriști nu de proveniență europeană și vizează, nu neapărat persoane și personaje, ci populația absolut nevinovată și neîmplicată în scopul de a semăna groaza și incertitudinea la nivelul întregii societăți.

Și atunci, vine întrebarea obligatorie, de ce Slovacia?
Firesc, nu avem răspunsuri sigure și definitorii, însă sunt câteva circumstanțe care pot arunca raze de lumină în întuneric. Să ne gândim înainte de toate la vârsta țării. Slovacia își trăiește copilăria ca stat de sine stătător, existând pe harta lumii de trei decenii bune. Are, adică, puțin peste treizeci de ani, o vârstă fragedă chiar și pentru om, darămite pentru o țară. Fără tradiții și experiență proprie, clasa politică slovacă învață din mers, comițând toate greșelile inerente în astfel de situații. Fico îl are ca model pe omologul său ungar, un personaj deja vestit pentru ideile sale anti-europene, populiste și naționaliste.

Iar aici surprindem adevărata față a pericolului și răspunsul la întrebarea cititorului nostru. Nu orice politician, așa cum nu orice presă propagă discordia și violența. Se poate observa ușor – la noi ajunge să rețineți sloganele și discursul AUR – că recursul la extremism și violență – amintiți-vă de scandalul cu cimitirul din Valea Uzului – este propriu tocmai orientărilor politice de extremă, fie de stânga, fie de dreapta. Moda mai nou fiind național-populismul reprezentat prin personaje precum Trump, Putin, Orbán și alții de seama lor, acolo trebuie să căutăm și originile agresivității discursului public din ultima vreme.

De fapt, de aici vine pericolul și nu din Slovacia.
Acestea fiind zise, în ceea ce mă privește doresc însănătoșire grabnică premierului Fico și o clipă de meditație pentru toți cei care cred că discursul extremist și violent poate contribui la pacea și prietenia dintre oameni și…popoare.