Legat de „afacerea” Bibarț-Barbu, primim (primesc!?) comentarii de genul: noa, bine, a greșit omul, dar voi nu greșiți? Vă credeți deasupra tuturor! Ce presă, Dom’le? O cloacă de profitori care parazitează și ei pe unde pot și spun ce vor ăia de la care cerșesc banii! Nu vă faceți iluzii, nici voi nu sunteți mai buni, dimpotrivă: pentru că le faceți jocul, sunteți cei mai vinovați, dacă veni vorba!

Ce poți spune la asemenea comentarii? În fond, nu-i așa, au dreptate, presa românească e sub vremi, nu are cum să fie mai bună, peste ceea ce o înconjoară și o ține în viață. Stai în noroi și urli de acolo la noroiul în care te bălăcești. Hai, Dom’le…

Problema cu asemenea comentarii și păreri e că merg direct la inima celor care judecă fără să gândească, condamnă fără să judece, creând iluzia că toți sunt o apă și-un pământ, n-ai ce să mai speri, asta este, ne descurcăm și noi cum putem. Și mai este o problemă. Mare, dar mare de tot: judecățile de-a valma au darul să creeze starea aceea, bine cunoscută pe la noi: n-ai ce face, Dom’le, în țara asta așa a fost întotdeauna și așa va fi.

O anumită satisfacție a atotștiutorului tâmp care duce direct la dezarmarea spiritului civic, la acea pasivitate miștocărească care ne face să ne uităm cu mâinile în poală – eventual strângând o bere – la cei câțiva nebuni care se agită, încercând să facă să fie mai bine.

Da, presa nu are cum să fie peste societatea pe care, cică, o servește, de aceea schimbarea trebuie începută acolo. În societate. La fiecare în parte. Nici aurul nu se vede în zăcământ așa cum se va vedea pe degetul iubitei. Ca să ajungi acolo, trebuie să sapi, să speli, să cureți și să separi. Gunoiul de aur, adevărul de fals, calitatea autentică de impostură.

Altfel nu mai reușești să deosebești neghina de grâu, rahatul (turkish delight) de căcat.

Și care e soluția cu presa? Vă interesează? Ei, uite, vă fac hatârul și vi-l spun. E simplu: până când presa din România nu va fi susținută de cititorii ei, nu vă așteptați la nimic bun!

Nu înțelegeți? Hai că vă spun.

La ora actuală, datorită schimbărilor din ultimele decenii, în România nimeni nu mai plătește pentru presă. De cititori vorbesc, desigur. Plătește pentru manele și reclame, pentru prăjituri și voturi, dar nu și pentru presă. Presa a devenit singura marfă care se dă gratis în România. Pe vremea presei tipărite, omul cumpăra ziarul. La chioșc sau la abonament. Acum, pa și pusi, totul e online, ce să mai cumpere?

În alte țări, în occident, desigur, majoritatea publicațiilor online de presă independentă (și nu numai) pot fi citite doar contra cost. Îți dă voie cinci articole, să zicem, gratis, după care trebuie să plătești. Nu mult, un dolar (euro), doi pe lună și ești abonat.

Singurul venit al unei redacții bazat pe munca lor vine astfel. Din banii cititorilor. Restul trebuie obținut: publicitate, anunțuri oficiale și alte cele. Numai că dacă nu ai venit propriu făcut din munca ta de ziarist – și presa românească nu are – ești la cheremul celor care îți dau banii. Afaceriști, administrații, afaceriști din administrații, administratori afaceriști, înțelegeți ce spun?

Cu alte cuvinte, dacă vreți o presă independentă, una care are în vedere doar opinia publică, respectiv interesul cititorilor care susțin ziarul, trebuie să plătiți pentru asta. Nu mult, cât o cafea pe lună, numai că astfel asigurați independența financiară a redacțiilor. Puterea lor de a spune nu unor oferte care cer aplauze și limbi contra banilor. Altfel, vorbim degeaba.

Lucrând în presa românească și nu numai de peste treizeci de ani, cred că știu despre ce vorbesc: chiar dacă sunt încă poate câteva zeci de redacții independente, care se descurcă cum pot, mai ales din proiecte și susținători care nu au pretenții de putere, presa românească depinde de banul murdar al politicului prins în afaceri. Situație în care nu se poate vorbi de independență. Obiectivitate, echilibru și bune-intenții, trăsături care sunt esențiale pentru o presă independentă.

Dar problema este dincolo de asta: în lipsa de încredere a jurnalistului care se respectă în dorința cititorului de a da un ban pe munca lui. Și lipsa de încredere a cititorului în jurnalismul, așa cum apare acum, de unde urmează direct motivarea de ce nu dă, pe bune, un ban pe presă.

Pare un cerc vicios și este de fapt. Ieșirea din acest cerc nu se poate face decât prin „re ”sau clădirea adevăratei încrederi. A încrederii jurnaliștilor în cititor și a cititorilor în jurnaliști. Iar asta se poate face doar prin muncă adevărată de jurnalist și plata acestei munci de către cititori. De beneficiarii adevărați, adică.

Cu alte cuvinte, poți să spui ce vrei, până când nu dai un ban pe munca mea, n-am ce discuta cu tine…