Tocmai când Bachus se uita în presa de struguri a tatei, salivând când vedea cum storc boabele de cabernet savignon, vine văru-meu cu o întrebare concurs: ce crezi că facem diseară? Mă uit la Bachus, el se uită la mine. Ochii, la noi, cât dopurile de la damigenele de vin. Uitasem de meciul de fotbal dintre România şi Ungaria.

Amintirile s-au aliniat brusc şi mi-au dat raportul despre cauzele care m-au făcut să agăţ fotbalul în cui. Nu ca pe un tablou, ci ca pe o gheată pe care ar urma să o încalţ în cazul care mă voi apuca să escaladez o tribună de la peluza unui stadion.                                                                                                                                                                                                                                     Se făcea că era prin 1989, sau 1988. Părinţii m-au trimis la meditaţii, la Timişoara, ca să îmi pot încerca încă o dată şansa la examenul de admitere la facultate. De unde să fi ştiut ei că trenul care mă ducea spre întâlnirea cu ecuaţiile lui Newton şi ale lui Tesla era plin cu suporterii echipei de fotbal UTA? Trenul era ca un stup vopsit în alb şi roşu. Forţele de frecare s-au împrietenit cu forţele de torsiune şi mi-au permis centrifuga mea spre stadionul din Timişoara, unde echipa mea de suflet juca meciul meciurilor cu Poli. UTA a pierdut meciul, eu am lipsit de la meditaţii, iar după 10 ani m-am împrietenit cu unul dintre jucătorii care erau atunci pe teren: “Da, băi, am vândut meciul!”, mi-a zis simplu la o cafea.

De atunci, o bilă de amărăciune şi-a împletit un lanţ în jurul microbului meu pentru fotbal. Mi l-au rupt puţin lacrimile care îmi trădau emoţiile la intonarea Imnului Naţional chiar la Campionatul Mondial de Fotbal. Şi, când să îngenunchez răpus de lacrimile de bucurie, “generaţia de aur”  s-a vopsit în păr. Galben. Şi au pierdut o calificare unică.

Bila mea de amărăciune s-a transformat în bolovan.

După aceea, grupurile mafiote au preluat fotbalul românesc şi l-au tratat ca pe o marfă de contrabandă. Totul a ieşit la iveală acum, după alţi 10 ani. Bolovanul de amărăciune mi-a căzut în gheata cu care escaladam peluzele stadionului, şi mă jena atât de tare încât am pus-o în cui.

Uitasem. Uitasem şi că mi-am impus să uit. I-am spus vărului meu că nu pot să susţin o echipă care nu este „naţională”, adică nu este reprezentativă, ci o echipă încropită pe criterii strict pecuniare, mercantile şi de grup. Nu sunt un cronicar sportiv, însă mi se pare chiar imbecil să nu selecţionezi golgeterul campionatului şi să selecţionezi ca atacant un jucător care nu a intrat pe teren de două luni de zile. Am primit toată ocara familiei pentru că nu susţin echipa naţională. Aşa că am încercat să mă uit la meciul de fotbal.

Jocul a fost atât de anost încât am avut timp să observ un amănunt care valorează cât buturuga aia mică, dar care răstoarnă tot carul cu patriotism în care se plimbă echipa de fotbal condusă de Piţurcă. Echipa de fotbal care pretinde că reprezintă România, considerată fiind şi „naţională” nu are nici un însemn naţional pe echipament! Am spart ecranul, am intrat pe teren şi l-am faultat pe unul dintre jucătorii selecţionaţi, ca să îl pot prinde de tricou. Ce să vezi?Pe tricou, în dreptul inimii, pe care unii pun mâna dreaptă la intonarea Imnului, este emblema Federaţiei Române de Fotbal. Visavis, o siglă de firmă de echipament sportiv. I-am dat jos şi chiloţii. Nimic. Da, avea culorile naţionale, dar nu însemnele naţionale! Adică, nici stema ţării şi nici drapelul!

L-am faultat şi pe un jucător ungur, ca să îl prind de tricou. În dreptul inimii era stema Ungariei. Niciunde sigla federaţiei ungare!

M-am dus în Anglia, m-am dus în Franţa, m-am dus în Finlanda, m-am dus în Albania, nu mai zic de Israel, am faultat jucători şi în Norvegia, şi în Malta, grecii m-au bătut pentru că am faultat în careu… Orice tricou al vreunui jucător de fotbal din Europa am rupt avea în dreptul inimii drapelul sau stema naţională. În afară de tricoul jucătorului român!

Când să mă enervez şi să pun mâna pe arme, comentatorul meciului îmi dă tromful (atuul, pentru neardeleni): echipa lui Piţurcă joacă… A, m-am liniştit! Deci am avut dreptate: nu este echipa naţională, echipa reprezentativă, ci echipa lui Piţurcă! Piţurcă este antrenorul angajat de Federaţie, Federaţia este condusă de grupuri interesate… Adică, echipa de fotbal pentru care fluturăm noi drapelul naţional nu reprezintă ţara, ci grupuri de interese financiare şi Federaţia.

Sincer, m-am gândit mult până să scriu acest articol. Acum îmi pare rău că am avut acest subiect. Acum mi se pare că văd şi mai des drapelele româneşti arse de soare, rupte la intrări în instituţii, batjocorite pe catarge fiind întoarse culorile… De fapt, de pe stema naţională s-a scos coroana care simboliza suveranitatea. Ce mai contează un tricou?