Întrebat dacă este, totuși, bine să ne facem semnul crucii când trecem prin dreptul unei biserici, Profesorul Adrian Papahagi a dat un răspuns cât o lecție de morală: Dar când este rău să ne facem cruce? Răspuns valabil la toate întrebările, pe care nu vreau să le calific acum și aici, privitoare la ajutorarea refugiaților ucraineni sau la apartenența României la EU și NATO. Și mai sunt și altele, de exemplu, despre „minunățiile” pe care le-am pierdut după căderea lui Ceaușescu, despre magazinele pline cu produse ieftine, nu ca acum și așa mai departe.

Spațiul public și mai ales rețelele de socializare sunt pline, în ultimele săptămâni, de întrebări și mesaje ce acționează într-un spațiu subliminal, aflat, cum ar spune psihologii, sub pragul conștiinței, dar cu „misiunea” clară de a trezi din adormire anumite zone ale conștiiței fiecăruia dintre noi. De ce să ajutăm refugiații din Ucraina, de vreme ce avem și noi destui concetățeni aflați în nevoi? Adică, ce?, ucrainenii ăia care nu au vrut să audă de minoritatea română din Ucraina, ne sunt mai apropiați decât românii noștri care suferă?

Evident, este trist că avem în țară oameni extrem de săraci, care trăiesc pe străzi din mila semenilor, oameni care ar avea nevoie, zilnic, de ajutor. Este trist că avem în țară copii care trăiesc pe străzi, în condiții greu de descris, copii exploatați, puși să cerșească sau, și mai grav, traficați, copii care de asemenea ar avea nevoie, zilnic, de ajutor. Problema acestor oameni este că nu le este de mare folos o farfurie de mâncare, chiar dacă ar primi-o zilnic, un rând de haine sau de ghete, nu le sunt de mare folos pachetele cu dulciuri și jucării de Paști sau Crăciun. Astfel de ajutoare primesc mulți dintre acești bătuți de soartă, doar că după câteva zile, după ce se termină bunătățile din pachete, viața lor revine la un normal care este sub demnitatea umană. Și aici ar trebui să intervină statul, cu puterea sa de legiferare, cu forța și capacitățile pe care le au instituțiile sale. Nu ONG-urile, nu firmele private, nu altcineva decât statul, privit în cea mai largă dintre accepțiunile posibile, în care intră și administrațiile locale. Iar primul pas ar trebui să fie acela al înțelegerii și acceptării realității: avem oameni săraci, fără adăpost, fără posibilitatea de a se întreține, care trăiesc pe străzi! Ce fac autoritățile noastre? Constată că oamenii străzii creează disconfort și singura măsură de care sunt capabile este să intervină în forță împotriva lor, fie cu amenzi, fie cu alungarea din locurile în care se adăpostesc. Fie, așa ca primarul Bibarț, inventează contravenții și își asmute poliția împotriva acestor oameni, chiar dacă ar trebui să știe, măcar atâta lucru, că așa nu rezolvă problema. Sigur, dacă n-ar umbla brambura prin straturile de flori (că, dacă nu este vorba despre serviciul de control al santinelelor, organizat pe garnizoană, rond înseamnă strat de flori, de obicei circular) ar ști că la nivelul Uniunii Europene se discută despre combaterea problemei persoanelor fără adăpost, ca parte a unui program de combatere a sărăciei și excluziunii sociale – se estimează că 22,4% din populația UE este expusă riscului de sărăcie sau excluziune socială – iar acest program nu presupune nici amendarea cît mai severă a acestei categorii de persoane, nici alungarea din localitățile în care au fost găsite. Apropo de ideea „genială” de a-i trimite pe cerșetori sau pe cei fără adăpost în localitățile de domiciliu: conform celor mai recente statistici, peste 60% dintre aceștia nu mai au acte de identitate, deci despre ce „localitate de domiciliu” se vorbește?

Dar acest subiect este, poate, prea greu pentru domnul primar Bibarț – e mult de citit și nu prea-i voie la volan. Poate, totuși, îi spune cineva din cercul lui de apropiați, unul mai curajos, că de aproape o lună este război la granița de Est a României, că mii de arădeni au sărit să ajute refugiații… Nu de alta, dar ar fi jenant să pună Poliția locală să-i amendeze pe ucrainenii ce ajung în Arad și să-i trimită în localitățile de domiciliu…

Așa arată „rondul” ucrainenilor în fața agresiunii rusești
Sursa: g4media.ro

Din cele de mai sus se poate înțelege cât de lipsit de sens sunt atât soluția găsită de administrația locală din Arad pentru rezolvarea problemei cerșetorilor și a persoanelor fără adăpost, cât și întrebările prostești rostogolite în spațiul public despre ajutorul acordat refugiaților ucraineni, câtă vreme avem și noi săraci care trebuie ajutați. Toată Europa are săraci sau oameni expuși sărăciei și marginalizării sau chiar excluderii din societate. Dar, cel mai important, de această problemă trebuie să se ocupe instituțiile statului/statelor, eventual în colaborare cu ONG-urile. Iar asta, mai ales în timp de pace. Or, ucrainenii au plecat în bejenie datorită războiului pe care nici Ucraina, nici România, nici UE sau NATO nu l-au pornit, ci Maica Rusia. Căreia, cu sau fără intenție, din interes sau din prostie pură, îi fac jocurile toți cei ce pun și lansează astfel de teme de dezbatere. Evident, n-au scos această idee din mintea lor, așa cum nici altele (despre apartenența noastră la UE și NATO) nu le-au născocit ei, cei care le propagă, încercând să pară „inteligenți” și „vigilenți”. Din păcate nu înțeleg că propagă niște „viruși” produși în „laboratoare de dezinformare și manipulare” care nu sunt deloc interesate de săracii României și cu atât mai puțin de drama refugiaților ucraineni, ci sunt interesate de alterarea interesului pentru ajutarea refugiaților, de slăbirea unei „frății” ce pare să se nască între români și ucraineni și, nu în ultimul rând, de expunerea României unui dispreț al țărilor europene, în cazul în care ar întoarce spatele refugiaților.

Noroc, totuși, că imensa majoritate a românilor au știut răspunsul corect la întrebarea „dar când este rău să ajuți?” și nu s-au lăsat păcăliți de aceste nefericite unelte căzute în capcana serviciilor de dezinformare. Prin urmare, putem fi mândri că i-am ajutat, cât am putut, pe sărmanii ucraineni nevoiți să plece în bejenie. Și să nu credeți că le-a fost ușor, nu doar să-și lase rudele, soții plecați la război și agoniseala de-o viață, ci și să accepte ideea că fug în România. Să nu uităm că au fost și ei victimele propagandei sovietice și post-sovietice așa că este normal să nu ne fi privit cu ochi prea buni. Și abia după ce au fost întâmpinați cu brațele deschise au înțeles că românii nu sunt chiar așa de „imperialiști” și „cotropitori” cu ne-a prezentat ani de zile propaganda sovietică.

Cât despre comparația dintre refugiații ucraineni și cei sirieni, nu se poate spune decât că este la fel de „deșteaptă” și de „originală”. Cu siguranță, puțini dintre cei care propagă astfel de mesaje nu își amintesc – dacă au știut cândva! – că exodul refugiaților sirieni către Europa a fost generat de Turcia, care avea (și încă mai are) propriile „războaie” cu Europa occidentală, mai ales pe motive de drepturile omului și de libertăți. A fost un fel de șah dat Europei occidentale, de fapt întregii Uniuni Europene care a fost obligată să aleagă între interese economice și, dacă vreți, culturale (nu-i ușor să primești în „inima” creștină a Europei aproape două milioane de musulmani cărora să le asiguri libertatea de a-și exercita obiceiurile culturale) și respectul față de propriile principii. A ales să-și respecte principiile și astfel, cu toate greutățile pe care le-a avut de trecut, UE a ieșit cu capul sus din capcana lui Erdogan. Desigur, au mai fost și alte considerente care au motivat decizia Turciei de a „da liber” refugiaților sirieni spre Europa, între care, poate cel mai important, cel financiar.

Și-apoi, să nu uităm că războiul din Siria, de groaza căruia s-au refugiat în Turcia aproape patru milioane de sirieni, este susținut și întreținut de aceeași Maică Rusia care a declanșat și războiul din Ucraina.

Mai nou, se intensifică criticile la adresa țărilor NATO pentru „cumplita” vină de a nu sări să lupte cot la cot cu ucrainenii. Alt „virus” al propagandei putiniste menit să pună presiune pe țările puternice din NATO să facă pasul, evident greșit, de a interveni în conflict. Asta ar fi cea mai mare greșeală pe care ar putea-o comite NATO pentru că ar da ocazia Rusiei să atace țările de la granița estică a NATO, inclusiv România. Apoi, fiind evident că nu ar putea câștiga un război cu NATO, ar putea negocia încetarea conflictului din poziția de victimă. Din păcate, nimeni nu poate lupta alături de ucraineni, dar aceștia pot fi ajutați cu armament și tot ce altceva este nevoie pentru a susține războiul contra rușilor. Ceea ce fac, de altfel, toate țările NATO, desigur, fiecare după puterile ei.

Ăstimp, coronavirusul atacă din nou, așa că ne așteaptă zile grele și fără propaganda putinistă.