Decizia Curții de Apel Timișoara (CAT) nu-i o dramă. Este doar o formă de răzbunare a bunului simț juridic față de aroganța unui cocoșel ce cânta la ieșirea din Tribunal, după „victoria” anulată acum, că este proprietar al adevărului absolut. Iată cum Tribunalul și-a găsit nașul la Curtea de Apel Timișoara. Nici măcar pentru cocoșel și ai lui nu-i o dramă. Încă. Va fi, probabil, mai târziu, când cercetarea va fi serioasă și la vedere, ca să zicem așa.

• Apel admis la Curtea de Apel Timișoara: sentința Tribunalului Arad pe Podul Hobanat, favorabilă administrației Bibarț, întoarsă. Recepția viciată

După o scurtă discuție despre Decizia CAT prin care au fost anulate jocurile primarului Bibarț de-a justiția și de-a recepția podului hobanat, cineva drag îmi spune, scurt: „Nu mă pot bucura pentru că e vorba de Arad”. Și a oprit orice discuție, deși apucasem să-i spun că nu-i vorba despre Arad, ci despre „toate hoțiile și nemerniciile ăstora”.

Păcat. Chiar aș fi vrut să aflu părerea sinceră a cuiva neimplicat în politică sau în presă, care nu are nicio legătură nici cu jocurile lui Bibarț de-a investițiile din fonduri europene sau locale, de-a politica sau, mai degrabă, de-a partidul din care face parte și altele.

Evident, nici cu jocurile de-a justiția a unei părți a Justiției arădene nu are vreo legătură. Păcat că n-a mai vrut să continuăm discuția… Dar și mai mare păcat este că pentru foarte mulți arădeni toate aceste poduri ratate, toate parcurile, „zonele” sau malurile Mureșului scump și prost „(re)amenajate”, toți arborii bătrâni puși la pământ de ambiția unui primar incapabil să-și recunoască limitele, reprezintă o adevărată dramă.

Acești oameni au crescut cu iluzia că orașul lor a fost cândva frumos ca Viena, dar un pic mai mic, apoi, cu speranța că a venit vremea să-l vadă renăscând. Acum trăiesc drama de a conștientiza că nu mai există nicio speranță. Aradul nu va mai fi niciodată ceea ce ar fi meritat să fie. Aradul acela mândru, chiar și cu istoria lui părăsită de comuniști, nu va mai putea reveni la frumusețea de altădată, și cu atât mai puțin la vigoarea economică de altădată.

Asta este adevărata dramă

Dramă pe care au generat-o investițiile ratate cu care se mândrește atât primarul Bibarț, cât și partidul pe care încă îl reprezintă, adică, PNL. Asta este cea mai mare realizare a primarului și a „prietenilor lui” care-l susțin fără limite – sperăm că o vor face și dacă se va deschide un dosar penal pe numele său în problema podului, dacă nu și pentru altele.

Nu-i puțin lucru să intri în istoria unui oraș ca Aradul. Istorie neagră, dar pe măsura lor.

Dincolo de drama pe care o trăiesc arădenii care-și văd orașul mutilat de „investițiile” gândite de această administrație servilă până la obediență cu „alesul”, o alta se arată de după Decizia Curții de Apel: încrederea în Justiția arădeană s-a prăbușit sub greutatea propriilor slăbiciuni. Faptul că o decizie a Tribunalului Arad a fost infirmată de CAT nu înseamnă mare lucru și nici vorbă să fie o dramă – desigur, nu vorbim despre părți, pentru care ar putea fi și dramatică o astfel de soluție.

Vorbim despre o anumită atitudine față de o vădită ilegalitate comisă de beneficiarul dintr-un contract de execuție, reprezentat de primar. Această atitudine „prietenoasă” față de o administrație care ascunde adevărul și care își bate joc de Arad, de arădeni și de banii lor reprezintă drama reală care marchează prăbușirea încrederii în Justiție.

Podul pentru care a decis atât Tribunalul Arad, cât și, acum, CAT poate fi oricând un pericol pentru siguranța celor care s-ar afla, într-un moment nefericit, în preajma lui. Este greu de acceptat teoria nepriceperii judecătorilor – care nu avea de decis calitatea lucrărilor la pod, ci corectitudinea unei proceduri…

Au decis că este potrivit să primeze interesul unui primar, în detrimentul siguranței unor oameni fără altă vină decât că se află în aceeași perioadă cu un primar al Aradului considerat problematic de mulți.

Sigur, nominalizarea și apoi alegerea acestui primar a fost o dramă, în două acte. Al doilea act, alegerea, l-a avut în rolul principal pe marele actor numit „Flotant”, cu cele aproape o mie de fețe. Dramă neasumată de partid dau de alegători și nici cercetată de vreun critic de artă.

Acum este prematur să ne lansăm în presupuneri, adevărul fiind că nu prea se știe ce va urma. Sigur, putem bănui că „laboratoarele” deja s-au pus în mișcare, pentru că va fi multă treabă de făcut. În primul rând, trebuie spălat Bibarț de niște păcate, între care abuzul în serviciu pare cel mai mic și de care, cu prieteni corespunzători, ar putea scăpa cu niște canoane cu suspendare.

„Parcul pustiu”, una dintre capodoperele epocii Bibarț

Doar că mai este și păcatul prejudiciului, pe care l-a tot ascuns de la începutul lucrărilor, de parcă ar fi fost și nașul de cununie a tuturor diriginților de șantier, a reprezentanților primăriei și, nu în ultimul rând, a proiectanților. Noi, sigur că înțelegem cât de importantă este legătura de suflet dintre naș și fini, dar nu-i sigur că la fel de înțelegători vor fi și alții.

Nu avem speranțe de la procurorii din Arad – sensibili și ei la legăturile sufletești ale primarului, aproape la fel ca noi – cât la cei de la Parchetul European (EPPO).

Instituția în sine, condusă de Laura Codruța Kövesi, nu spune mare lucru. Poate pentru că pare a fi importat niște obiceiuri foarte românești în ce privește comunicarea de care nu se va dezbăra decât, probabil, după încheierea mandatului doamnei Kövesi. În schimb procurorii EPPO România par a fi ceea ce trebuie să fie procurorii – fără altă continuare, să nu le pice cu deochi.

Nu glumim pentru că ne place. Glumim pentru că altfel ar trebui să urlăm. Podul ondulat, parcurile pustii, malurile Mureșului „reimaginate”, arborii bătrâni doborâți din orgoliu administrativ nu sunt bancuri, ci probe. Dacă instituțiile statului și-ar fi făcut treaba la timp, n-am mai fi ajuns aici, adică la ironii despre recepțiile unor lucrări periculos de nerecepționabile.

Adevărata dramă nu o decizie judecătorească întoarsă, ci faptul că un oraș întreg a fost tratat ca decor pentru ambițiile unui grup de incompetenți protejați de alți câțiva nemernici. Și am văzut cu toții că atunci când Justiția devine „prietenoasă” cu puterea, nu cu adevărul, încrederea publică se prăbușește mai repede decât orice pod prost făcut și șmecherește recepționat.

Dacă va urma ceva sau nu, rămâne de văzut. Poate că alte instituții vor privi mai atent, poate că nu. Cert este un lucru: Aradul nu mai are nevoie de explicații, promisiuni sau discursuri solemne. Are nevoie de adevăr, de răspundere și de oameni care să înțeleagă că funcția nu dă dreptate, iar nesimțirea nu ține loc de administrație.
Restul – să nu le pice cu deochi.

Despre un pod hobanat cam danga-langa-blanga și-un primar ce umblă creanga