Doctorul Adrian Wiener, deputat USR, transmite un punct de vedere cu privire la cazul de la Spitalul Sf. Pantelimon din București:

Am urmărit evenimentul Sf. Pantelimon și reverberațiile sale în presă și societate. Este un subiect care a divizat societatea, a descărcat multă umoare în spațiul public și a dezlănțuit multă emoție.

Pe de o parte sunt cei care înfierează cinismul absolut și „joaca de-a Dumnezeu” care au fost transmise asumat, prin stenograme, strategic lansate pe surse, chiar de către procurori, într-un demers de externalizare către burtiere a actului de justiție. Pe de altă parte breasla medicală este sub asalt. Este o înfierare colectivă, nedreaptă, greu de gestionat; și asta pe lângă neajunsurile sistemului și vulnerabilitatea practicii medicale în ansamblul ei. Sigur, există și cazul Alexandrei, gravida care a murit în spitalul din Botoșani strigând după ajutor. Al femeii care a născut în fața spitalului, pe o stradă din Urziceni, abandonată de un sistem ajuns țăndări. Și a altor drame medicale din memoria colectivă a societății românești.

Miza bătăliei însă este însăși încrederea în breasla medicală; fără de care actul medical este compromis.

Am spus-o de multe ori – în centrul sistemului medical este binomul medic-pacient. Amândoi sunt în epicentrul unor probleme de sistem. Avem sute de localități din România fără servicii medicale; nu avem screening și depistare precoce. Monitorizarea activă a bolilor cronice este precară. Sistemul de îngrijiri paliative este absolut insuficient. Accesul la imagistică și listele de așteptare încă fragmentează major traseul terapeutic. Nu avem navigatori medicali, iar circuitul pacientului oncologic este discfuncțional. Așa se face că pe spitalele județene presiunea ajunge enormă și medicii sunt epuizați, dar lăsați să se descurce singuri într-un sistem cu infrastructură veche, cu lipsuri materiale, un sistem ca o kuktă sub presiune.

Un alt neajuns este (sub)finanțarea sistemului medical. Există o permanentă presiune pentru eficiență, încadrarea în indicatori – durata medie de spitalizare, indicatorii DRG și alte forme contabilicești de măsurare a “eficienței” unei secții de spital. În ultimii 5 ani decontarea CNAS pentru tratarea unui caz a crescut cu 15% în timp ce cheltuielile au explodat. Medicamentele, utilitățile, salariile personalului, toate categoriile de cheltuieli au crescut cu mult mai mult decât finanțarea.
Bugetul CNAS este cu o treime mai mic față de solicitări pentru 2024.

Ne amintim cu toții care sunt costurile reale ale subfinanțării Sistemului de Sănătate, al austerității din sistem – blocarea angajărilor, întârzierea cu anii a actualizării listei de medicamente compensate și a intrării pe piață a medicamentelor inovative; filtre peste filtre puse pentru analize și investigații decontate de Casă. Există o permanentă incertitudine legată de valoarea punctului pentru medicii din ambulatoriile de specialitate; plata gărzilor pentru medici este plafonată la tariful orar al anului 2019.

Evident, pentru “încadrarea în buget”, normarea cu personal este la limita de avarie. În mandatul lui Ciolacu a scăzut cu peste 1600 de persoane. Deficitul estimat de sindicate este de vreo 20.000 de asistente medicale și personal medical auxiliar și vreo 6000 de medici. Jumătate dintre medicii din România sunt în București și alte cinci centre universitare.

Una dintre consecințele scandalului de la Sf Pantelimon va fi accentuarea practicii defensive a medicinii; de teama litigiilor, deciziile medicale vor fi de multe ori nu dictate de interesul suprem al pacientului, ci luate pentru acoperirea medico-legală a practicii medicale.

Avem nevoie de o separare a traseului de terapie intensivă de cel de paliație. Există situații fără ieșire terapeutică unde ameliorarea suferinței, cuparea durerii, scăderea disconfortului sunt esențiale. Vorbim de maladii care sunt în stadiul unde intervenția terapeutică nu mai este menită unui final demn. Secțiile de îngrijiri paliative ar trebui să fie accesibile, să se regăsească pe circuitul spitalicesc în fiecare județ. Astăzi, multe dintre cazurile de paliație ajung în secțiile de terapie intensivă. Una dintre marile probleme este că există un deficit major de paturi de îngrijire paliativă în România. Ministrul Rafila nu a făcut mai nimic legat de acest fapt. Doar vorbe. Nici 30% din nevoia de paliație în România nu e satisfăcută. Se moare nedemn, chiar barbar. E nevoie de o astfel de discuție, dar organizată în jurul unui ministru credibil.

Avem nevoie și de sisteme de monitorizare video pe circuitul de pacient critic: UPU și ATI. Precum si butoane de panică în toate saloanele. E firesc; și recent am depus o inițiativă legislativă în acest sens. Pacientul e o persoană vulnerabilă, de multe ori lipsită de autonomie, care își încredințează sănătatea, viața – chiar până la nevoile de bază unui sistem; un sistem care trebuie să aibă la bază proceduri și protocoale, și deontologie profesională – un sistem funcțional, auditat periodic, finanțat corespunzător, normat suficient, cu personal cu vocație, empatic și dedicat.

„Omor cu premeditare” – încadrarea de către procuror a faptei – cred eu este mult, mult prea mult. Probabil suntem în fața unui malpraxis judiciar major. Dar adevărul este esențial. Este ingredientul principal pentru reclădirea încrederii în sistemul medical.