Radu Ciobotea este poate pentru mulți un nume necunoscut, însă pentru studenții lui, profesorul Ciobotea era unul dintre cei mai buni. A făcut multe la viața lui, poate îndeajuns încât s-ar putea face un film despre el, însă m-aș fi bucurat ca filmul să fie făcut cât încă era în viață. E dureros să vorbești la trecut despre cineva pe care l-ai văzut doar cu ochi buni, care era om de bază peste tot pe unde a pus piciorul, un om implicat, o persoană care își punea tot sufletul pe tavă doar pentru a reuși să facă ceva bine.

Viața lui nu a fost deloc plictisitoare, fiind redactor șef, redactor sau reporter în cadrul mai multor publicații. Începând cu anul 2007 și până în anul 2013 a ocupat funcții de consilier diplomatic, consul sau garant la Ambasada României la Paris și la Consulatul General al României la Bălți. Mai departe, timp de doi ani, a fost director adjunct Institutului Cultural Român din Paris, apoi a devenit angajat al Universității „Aurel Vlaicu” din Arad și profesorul meu.

Am pășit în facultate cu frică, nu știam ce urmează și auzisem că profesorii sunt duri, însă totul s-a schimbat atunci când Radu Ciobotea, îmbrăcat mereu la patru ace, a intrat în sala de curs. Nu a avut niciodată nevoie de mapă, de schițe sau de o foaie plină cu idei, căci totul venea natural. Avea poveștile la el și harul de a le împărtăși cu noi în așa fel încât, din fiecare poveste, reușeam să învățăm ceva. De fiecare dată punea zâmbetul pe fața întregii clase, nu exista oră fără râs și niciodată nu simțeai presiunea. Noi, studenții lui, abia așteptam examenele domnului Ciobotea, știam că urmează ceva fain, și așa a fost de fiecare dată. Glumele continuau chiar și acolo, când grilele de la răspunsuri ne făceau să râdem.

Am fost egoistă, căci a venit pandemia și nu mi-am dat seama de ce domnul Ciobotea nu prea insistă cu orele online, însă credeam că poate așa a decis, fiind la master deja, poate a considerat că ar trebui să avem mai mult timp de muncă, nu ne-a sufocat nici cu temele, nici cu testele. Ne-am și întâlnit, în aceeași atmosferă, pe fiecare ne întreba despre viață, de cum ne descurcăm, ce am mai făcut și dacă suntem bine, însă poate prea puține întrebări i-au fost adresate înapoi, sau poate că noi ne-am mulțumit cu puține răspunsuri, pentru că știam că e profesorul nostru și nu încercam să „săpăm” în viața lui. Mereu spunea că e bine și că se bucură că ne-am revăzut, ne povestea despre micuțul care îl așteaptă acasă, băiatul lui de doar câțiva ani care a și făcut o oră de curs cu noi.

Ultima dată când am auzit ceva de la domnul profesor a fost la începutul semestrului, ne-a anunțat că vom face cursuri, dar urmează să stabilim data. Și n-am mai stabilit-o… Și, din nou, nu am pus întrebări, care poate trebuiau puse. Însă rămânem cu golul și regretul, căci de azi nu vom mai avea cum să-l sunăm, nici să-i trimitem un e-mail, de azi nu mai e printre noi și îi vom simți lipsa, poate mai mult decât am fi crezut vreodată, căci mulți am realizat abia acum ce impact a avut asupra noastră.

Domnule profesor, rămas bun! Ați fost omul potrivit la locul potrivit și în momentul potrivit!