Disident la 7 ani și-un pic

    de Teofil Grădinaru | 3 martie 2021, 11:42 AM | Blogul Special Arad

    2

    Într-o discuție mai largă, cu convorbitori de diferite vârste, a venit, aș zice firesc, discuția despre epoca trecută, cea comunistă. Fiecare, în funcție de vârstă, a avut câte o mică istorioară. Eu, când mi-a venit rândul, mi-am adus aminte cum am devenit disident în clasa a doua, la șapte ani și ceva. Cum atitudinea mea a ajuns o problemă de partid, deși nu eram mai mare decât piticii de grădină.
    La sfârșitul clasei întâi am fost 11 premianți. Patru sau cinci cu premiul întâi, doi sau trei cu premiul doi, iar ceilalți cu premiul trei. În clasa a doua, după vreo trei săptămâni, urma să fie făcuți pioneri premianții. Dar, numai zece dintre noi, iar noi eram exact 11. Aliniați în fața clasei, stăteam să vedem cine va fi sacrificatul. Spun „sacrificat” pentru că toți eram de acord că e o mândrie să fim pionieri, să purtăm cravata roșie cu tricolor și, în funcție de… funcție, cu șnururile de rigoare. Firesc, „sacrificatul” urma să fie unul dintre colegii care au luat premiul trei. Alegerea învățătorului – Petre Florescu, un om extraordinar – urma să fie între un coleg, Zoli, și o colegă Dana. Ambii aveau deja lacrimi în ochi. Cu ambii mă înțelegeam foarte bine și, fiind o școală de cartier, această prietenie nu se limita doar la școală, ci și în timpul nostru liber. Văzându-i mai să izbucnească în plâns, dintr-un altruism care uneori mă caracterizează, am renunțat eu, pentru că oricum știam că voi fi făcut pionier în valul doi, adică peste încă o lună. Ei, și de aici au început problemele…
    Seara, tata primește un telefon misterios. Era de la școală. Directorul școlii m-a pârât și l-a certat un pic și pe tata. Ceva de genul că ce educație mi-a dat, că nu am avut spirit de pionier, că e o mândrie să intru în organizație și alte argumente patriotico-stahanoviste. Tata, firește, s-a supărat puțin. Nu de alta, dar – trebuie să specific – tata era filocomunist încă din timpul războiului, atunci când a și fost internat o perioadă în lagărul de la Târgu Jiu. Și, după ce l-a pus la punct pe director, într-o manieră clară, pe două limbi (directorul fiind maghiar), a închis nervos și s-a repezit la mine. Avea în vedere doar varianta directorului, așa că după ce i-am spus adevărul, l-a sunat înapoi pe director și a urmat runda a doua. Discuțiile, cu săracul învățător prins la mijloc, au continuat cam o săptămână. Colegii se uitau la mine ciudat, învățătorul mă asculta întruna, am dat vreo două extemporale numai eu, bașca m-am ales cu un patru la desen! 4!!! În clasa a doua!!! Săracu învățător mi-a povestit, peste ani, că a primit ordin de la direcțiune să fiu ascultat oră de oră. Cam asta a fost pedeapsa mea pentru disidență. Curios, dar peste ani, m-am reîntâlnit cu fostul director. Era democrație, iar dumnealui avea funcție. Nu, nu era secretar al B.O.B. ci deputat și secretar de stat. C-așa-I în viață, ne mai schimbăm opiniile politice, în funcție de interese. Eu am rămas pe poziții, tot disident, dumnealui, mai orientat, s-a transformat radical.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    0 + 7 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.