Există momente în care politica românească este puțoism curat, vorba lui Mircea Eliade, practicat parcă de un grup de copii rămași blocați în aceeași clasă, an după an, indiferent câți profesori, câte manuale sau ce proiecte mari le schimbă programa. Nu că nu ar ști să citească, dar parcă refuză să înțeleagă și să crească. Chiar dacă este format din oameni care arată cât se poate de maturi, unii chiar apropiați de senectute, grupul ăsta se bucură de puțoismul practicat, pentru că îi scutește de responsabilități reale.

Fenomenul acesta nu este doar un capriciu de limbaj – pe care, cu o sinceritate care astăzi i-ar irita pe unii, tânărul Mircea Eliade îl numea, într-un moment de autoironie, „puțoism”. Este, mai curând, un mod de a funcționa, mai ales în ceea ce privește lipsa de responsabilitate reală.

Este nu doar un mod de a guverna țara, ci expresia nervozității sistemului, urmare a incapacității proprii de a administra eficient țara. O mentalitate care se insinuează în toate instituțiile și, mai ales, în oamenii care ar trebui să ne conducă.

Un președinte rătăcit între morală matematică și puțoism

Nicușor Dan este nu doar o mare dezamăgire, ci și un paradox. Un președinte care vorbește rar, dar atunci când o face reușește performanța de a se afunda, cu neînțeleasă desfătare, într-un puțoism care îl face să spună exact ce nu ar trebui. Uneori chiar dă semne că mintea i-a plecat departe, lăsându-și vorbele în urmă.

Sigur, nu pentru că mereu greșește fundamental, ci pentru că o face într-un registru care trădează iritarea unui elev premiant care descoperă că lumea nu funcționează după regulile olimpiadelor de matematică, nicidecum calmul unui om de stat.

Poziționarea lui, aproape fățișă de partea unuia dintre candidați, în competiția electorală pentru Primăria Capitalei, nu este doar o imprudență. Este o formă de puțoism prezidențial, un amestec de impuls moral și nepricepere politică, administrat în public cu aerul omului convins că dreptatea este de partea lui și astfel orice devine permis, chiar când nu s-ar cuveni să fie.

Pentru ca, prin demiterea intempestivă a propriului consilier, să arate lumii o fragilitate de rău augur.

Ludovic Orban, revocat din funcția de consilier al președintelui Nicușor Dan

Nu intru în corul celor care îl bocesc pe consilierul cu pricina – mai degrabă mă întreb ce a fost în capul președintelui când l-a numit.

Totuși, gafa demiterii nu poate compensa greșeala numirii, așa că președintele își mai adaugă în desagă două greșeli de puțoi politic, ce vor fi greu uitate. Și, repet, nu în considerarea persoanei consilierului (aflat în apropiere de zona mediocrității politice), ci a modului de lucru al președintelui.

Guvernarea ca exercițiu de puțoism

Forma de puțoism care domnește la Palatul Victoria se vrea mai tehnică și mai grăbită să demonstreze ceva cuiva, deși nu e foarte clar cui. Cetățenilor care au investit multă încredere și speranță în guvernul condus de Bolojan, în niciun caz. Premierul taie înainte de a măsura, amenință înainte de a analiza, rectifică înainte de a gândi consecințele. Și, mai ales, comunică doar atunci când nu mai are altă opțiune.

Nu e vorba despre rea-voință. Este, mai degrabă, expresia unui stil impulsiv de a guverna, din reflex, ca reacție imediată la presiunea momentului. Exact acel tip de comportament pe care îl regăsești la adolescenți inteligenți și bine intenționați, dar care încă nu au învățat să respire înainte să vorbească – dacă am reușit să vă fac să vă gândiți la un tip de comportament puțoiesc în guvernare, înseamnă că am ales bine „imaginea” cu adolescenții.

Cea mai mare realizare a guvernului Bolojan de până acum pare să fie aceea de a ne fi readus în memorie trista perioadă a guvernării lui Ciorbea și a CDR. Sigur, la această amintire contribuie din plin și PSD și, probabil, cel mai puțoist președinte al său din istorie.

Este guvernarea începută cu multă încredere populară, mai ales în seriozitatea persoanei premierului și în cea a președintelui Constantinescu…

Atunci, PD juca rolul partenerului „tare”, pragmatic, interesat, care nu avea răbdare pentru scrupulele morale ale CDR și, mai ales, era critic al guvernului din care făcea parte.

Astăzi, PSD joacă aceeași partitură cu o lejeritate aproape cinică, chiar dacă președintele său declară că tocmai asta nu vrea: să urmeze calea PD-ului…

Schimbăm siglele și epoca, schimbăm și numele președinților, dar mecanismul rămâne același: un lider care încearcă să păstreze o morală internă (prin metode mai degrabă didactice decât politice), un aparat care guvernează fără să înțeleagă această morală și un membru al coaliției care știe foarte bine că, în România, cel mai ușor lucru de învins este idealismul. Și mai știe că este mult mai profitabil electoral să le spui oamenilor ce vor să audă decât adevărul.

PSD nu practică un puțoism spontan, ci unul metodic, calculat, experimentat. Este genul de puțoism care îți pune mâna pe umăr și îți spune: „te înțeleg”, în timp ce taie picioarele scaunului de sub tine. Nu e o demonstrație de forță, cum ar crede unii, ci obișnuință, know-how, experiență.

Este rutină politică exersată în anii în care căuta supraviețuirea, nu construcția. Ce caută acum, urmează să aflăm…