Pentru a încerca să dăm o definiție câtuși de exactă acestei formațiuni politice, trebuie să facem mai întâi o discernere coerentă și bine delimitată între categoria “partidelor” care se revendică și între cele care preferă să se autocalifice mișcare, forță, uniune.

Întâi trebuie să descoperim originea acestei formațiuni de partid, pe care cu usurință o găsim pe paginile istoriei încă din perioada evului mediu. Încă din acele timpuri, partidul era desemnat ca fiind un grup armat special, distinct de ansamblul trupelor. De exemplu, am putea să vorbim despre partida protestantă sau partida catolică, din timpul războaielor religioase. (1618-1648)

Denumirea de „partid” prezintă conotații militare, la fel ca și cuvântul „militant”, care în aria acestei grupări reprezenta un soldat ales și trimis să rezolve o serie de probleme de ordin social, religios, economic și politic.

În opinia lui Stein Rokkan, această conotație militară, care de multe ori includea latura conflictuală a societății, definește natura și geneza partidelor politice; regăsindu-și, în cele din urmă, locul de expresie a conflictelor centrale dintr-o societate și locul reglării sau medierii lor.

Definirea partidelor pe patru criterii

În primul rând, trebuie să fie o organizație DURABILĂ, care supraviețuiește fondatoriilor săi. O astfel de formațiune politică nu reprezintă doar o adunare de susținători, de fideli ai unui lider charismatic, ci mai degrabă un corp activist-permanent și devotat. O anumită formațiune își poate atribui, în condiții legitime, denumirea de partid numai după ce și-a rutinizat regulile de funcționare, reguli statutare și după ce și-a conturat o tradiție îndelungată în existență, notorietate și activism. De cele mai multe ori, partidele de pe scena politicii mondiale au interpretat anumite forme de funcționare și acțiune prin prisma unor concepte emise de un lider originar, care a constituit epoca de aur a partidului respectiv. De pildă în politica românească îi avem pe Brătieni pentru național-liberali, pe Iuliu Maniu pentru țărăniștii creștini democrați, sau pe Ion Iliescu pentru social-democrația post-1989. Însă aceste idei sunt modificate și reinterpretate în funcție de desfășurarea actului politic prezent, cât și a cerințelor politice ale societății curente.

O altă caracteristică importantă: Trebuie să fie o organizație COMPLETĂ, pornind de la nivel local la cel național. De asemenea, trebuie să existe o neîntreruptă comunicare între conducerea centrală și grupurile din teritoriu, pentru a asigura buna informare și aplicare a deciziilor centrale.  Iar în al doilea rând, un partid trebuie sa fie o organizatie eficace, care sa aibă relee intacte pe întreg teritoriul, mai ales în acțiunile electorale.

Obiectivul organizației trebuie să fie ACAPARAREA PUTERII, atât la nivel micro cât și macro (local-național). Pentru partide, campania electorală presupune abordarea unor strategii:

Cine guvernează țara, regiunea, municipalitatea? Cum? Cu ce program?

Asemenea chestiuni permit electoratului, care timp de o lună deține puterea decizională a viitorului politic, să aleagă între un partid de presiune sau unul de interes.

Mijloacele prin care se câștigă puterea trebuie să fie CĂUTAREA SPRIJINULUI ELECTORAL, fapt care reprezintă cheia oricărui proces electoral.

Sistem de partide și sistem politic

PARTIDUL UNIC – S-a discutat timp îndelungat despre funcționalitatea acestui tip de partid, dar din moment ce o asemenea formațiune politică este integrată în aparatul de conducere al unui stat, acesta numai îndeplinește aceleași funcții ca ale unui partid de sistem concurențial, sănătos. Când vorbim de un partid unic, vorbim de o entitate-polimorfă, adică un partid care controlează guvernanța, mecanismele instituționale, dar și opinia publică, dispunând de ramificații și relee de sateliți în tot spectrul societății. Acest tip de partid este reprezentarea perfectă a exercitării puterii în cadrul unui sistem totalitarist, creat chiar de acesta, acționând impotriva oricărei forme de libertate și drepturi ale individului. Raymond Aaron afirma următoarele: „Căci multe regimuri totalitare acceptă în teorie principiile legitimității democratice. Singurul test acceptabil, pentru departajarea democrației de totalitarism, este deci, numărul de partide existente care controlează sistemul politic democratic-concurențial.”

BIPARTIDISMUL – „De fapt, existența a doar două partide, nu este un accident al istoriei, ea rezulta dintr-o tradiție politică care instituie și legitimizează bipartidismul” –Jean Blondel.

Acest sistem bipartidist îl regăsim în SUA, Noua Zeelandă, Australia, Marea Britanie și Austria. Explicația legitimității partidelor în sistemul bipartidist rămâne o problemă deschisă, interpretabilă.

PLURIPARTIDISMUL – Tot Jean Blondel susține ideea că pluripartidismul există  în țările în care puterea este fragmentată, adică în arena politicii naționale sunt în competiție mai multe partide. Pluralismului politic există atât în România cât și în Danemarca, Norvegia, Suedia, Irlanda, Italia, Elveția, Olanda și Franța.

Partidele politice pot fi clasificate în funcție de ideologie. Nominalizarea celor două mari orientări politice: „de stânga” și „de dreapta”, parvin de la Revoluția Franceză (1789). Moment istoric care a disociat natura partidelor prin poziționarea partizanilor în Adunarea Națională a reprezentanților Stării Generale din Franța; Inițial, deputații partizani ai regalității s-au așezat în dreapta președintelui Adunării, pe când, opozanții săi, la stânga. Astfel această geografie ideologică a făcut școală în nenumărate țări, iar acest vocabular a devenit suficient de universal pentru a rezuma divizarea spectrului politic.

Adrian Sereș