Despre copiii care nasc copii și părinții legați la ochi

    Imagine cu rol ilustrativ

    Am văzut multe nenorociri la viața mea. Prea multe, mai cu seamă că ani la rând ajungeam, ca ziarist, la locul comiterii unei crime sau al producerii unui accident cumplit la doar câteva minute după grozăvie. Culmea e însă că nu m-au urmărit scenele macabre, cu morți desfigurați sau cu vii în stare critică, despre care se știa că vor muri și ei în scurt timp. Mi-au rămas în minte, cu obstinație, în special tragediile celor lipsiți de apărare și care, tocmai pentru că au ajuns într-o situație delicată, mi-au transmis stările lor pentru luni, ba, poate chiar pentru ani în șir.

    Îmi amintesc, de pildă, de o fetiță de doar 13 ani, pe nume Maria. Nu este numele ei real, dar „Maria” încorporează o sumă importantă de trăiri pentru un copil care a pătimit mai mult decât ar trebui să pătimească un om într-o viață. Maria era elevă la o școală obișnuită, dintr-un orășel de provincie, unde am ajuns într-o zi de toamnă târzie, când parcă toate frunzele căzuseră din copaci, făcând ca până și un pârâu din apropiere să pară o alee acoperită cu miliarde de frunze în toate culorile pământului, apa scurgându-se, repejor, doar pe sub acest „pod” ad-hoc de vegetație moartă. Iluzia optică era incredibilă, iar soarele răcoros al după-amiezii îi dădea întregului peisaj o luminiscență stranie, de sfârșit, de final, de… epilog.

    Ajung în casa familiei pe care o căutam, unde urma să realizez un reportaj-interviu cu o bunică renumită în zonă, ba chiar și mai departe, pentru măiestria cu care știa să mânuiască un război de țesut, un fus de tors lâna sau o roată de tors, obiecte aproape necunoscute astăzi de foarte mulți, femeia realizând veșminte și cuverturi excepționale, folosind doar modele din folclorul românesc și întotdeauna țesând strict în două culori: roșu și negru. O minunăție.

    Când eram pe punctul să închei dialogul cu bătrâna, în încăpere și-a făcut apariția fiica acesteia, însoțită de două fetițe cam de aceeași vârstă: una era Maria noastră, prietenă și colegă de clasă cu (să-i zicem) Ana, nepoata bătrânei mele gazde. Cu sfială și deloc încântată de ce avea să-mi spună, mama Anei și totodată fiica bătrânei țesătoare, mi-a spus:

    – Profit că sunteți ziaristă și ați venit la noi; mă gândesc că, cine știe, ne-ați putea ajuta. Vedeți, avem o situație cu Maria, aici de față, colega Anei.

    Le zâmbesc fetelor, întind mâna, mă prezint; își spun și ele numele și apoi se așază pe marginea patului din încăpere, tăcute și îngândurate. Mama Anei a continuat:

    – Ieri au venit fetele de la școală pe la noi, ca mai întotdeauna, iar Maria, care e fiica unor oameni de-aici, din localitate, mi-a spus ceva extrem de grav: că e însărcinată. Cum eu nu sunt mama ei, n-am știut ce să fac și nici cum e mai bine să fac. Îi cunosc familia, fetele se joacă de mici împreună, sunt oameni muncitori, au cinci copii în total… Acuma… nici nu știu ce să fac. Dacă mă duc să-i spun mamei ei… va fi dezastru. Va afla și tatăl ei, un om nu prea blând din fire și cine știe ce mai iese. Să păstreze copilul la 13 ani… la cât e de firavă, e exclus. Să merg la dispensar și să afle toată suflarea… iarăși n-aș vrea. Oare nu ar fi pe la Arad vreo soluție să…

    Puțin șocată, o studiez pe Maria. Scundă, păr lung, șaten, prins într-o coadă simplă, îmbrăcată într-un trening maro cu câte o dungă albă pe lungimea mânecilor, dedesubt se ghicea un tricou galben, iar în picioare purta teniși simpli, albi. Curată, îngrijită, pieptănată, drăguță. Inocentă. O întreb:

    – Draga mea, cum s-a întâmplat una ca asta?

    Nu mi-a răspuns. Eram, totuși, o necunoscută. A clipit des și a început să plângă înfundat. O priveam, iar prin minte și suflet îmi treceau acut stările ei, îngrijorarea, anxietatea… Era doar un copil. Un copil care a ales să le spună unor străini cu ce se confruntă, să ceară ajutor de la altcineva și nu de la propria familie, de la propria mamă. Mi s-au învălmășit apoi în minte femeile din România, mai ales de la țară, pe umerii cărora apasă greu gospodării complicate, mulți copii, griji, nevoi cu nemiluita, iar când se întâmplă ceva cu câte un copil, de pildă, se lovesc de parteneri care se exclud din ecuație fără pic de empatie, cu celebrul „scut” firav ca o pânză de păianjen: „numai mă-ta-i de vină pentru asta!” Parteneri care seamănă frică și teroare, pentru care educația sexuală „predată” propriilor copii se rezumă la „dacă aflu că nu mai eşti virgină, te omor cu mâna mea” sau la și mai popularul „eu te-am făcut, eu te omor”.
    De ce mi-am amintit de Maria? Atunci, în anii ’90, când se întâmplau toate astea, presa scrisă și televiziunile vorbeau extrem de puțin despre nevoia de educație sexuală în școli. Treptat însă, am ajuns să sper că va fi altfel, că se va ajunge la un punct în care copiii vor fi informați și vor ști ce să facă pentru a nu fi puși în situația de a-și distruge viețile încă de pe băncile școlilor. Am sperat că vom trăi vremea copilului informat, care cunoaște cu exactitate cum funcționează organele sexuale, de ce și în ce măsură pornografia este dăunătoare, ce forme de sexualitate deviantă ar pune în pericol sănătatea, am sperat că vom trăi vremea copilului informat care va ști să se ferească din calea pericolelor, care va ști să spună „nu” în fața diverselor tentative de corupere. Niciodată nu am putut fi de acord cu o lume a copilului crescut într-o bulă care să-l protejeze de orice, inclusiv de informație. Menținută în ignoranță, o tânără va crede că violul s-a produs exclusiv din vina ei și că, dacă nu tace, va fi pusă la zidul infamiei. Va afla lumea. O lume la fel de ignorantă, din moment ce am ajuns, astăzi, la situația în care mai sunt inclusiv deputați care nu sunt de acord cu predarea orelor de educație sexuală în școli. NU îmi doresc o școală în care fiica mea să nu aibă acces la astfel de informații, venite din partea unor oameni pregătiți să le ofere. Cu cât educaţia sexuală este mai bine implementată în şcoli, cu atât scad și riscurile expunerii la situaţii periculoase, scad sarcinile minorelor şi transmiterea bolilor venerice. Este inumană campania pe care o văd, inclusiv pe rețelele de socializare, din partea unor oameni față de care chiar aș fi avut anumite pretenții, împotriva predării acestor ore în școli. Părinții trebuie să înțeleagă că educaţia sexuală din şcoli nu înseamnă că profesorii le vor preda tehnici de videochat sau cine mai știe ce alte procedee sexuale avansate. Înseamnă doar că elevii au posibilitatea să afle informații despre ce anume li se poate întâmpla și la ce riscuri se expun de fiecare dată când ies în lume, o lume tot mai adesea populată de dereglați siniștri și obsedați sexual. Nu vreau să-mi imaginez că va mai exista vreun rânduitor care s-ar putea opune orelor de educație sexuală în școli. Pentru că existența sexului nu poate fi negată, iar creșterea copiilor în răcluțe de cleștar, înconjurați doar de peștișori aurii și verdeață pâlpâitoare este calea sigură către ghearele prăduitorilor. Și numai NOI, doar NOI, părinții, suntem vinovați de faptul că închidem ochii în fața a ceea ce obișnuim adesea, în mod greșit, să spunem: „nu, nouă nu ni se poate întâmpla una ca asta”.

    Anul trecut s-au născut în țara noastră 18.000 de copii din mame minore. Ca să vă dați seama de gravitatea situației, imaginați-vă că s-au născut din mame minore 18.000 de suflete nevinovate, exact cât populația municipiul Orăștie de exemplu. Un oraș de copii cu mame copii, sub ochii unor părinți uluiți, dar vinovați până în plăsele.

    Pe mama Anei am sfătuit-o, atunci, să vorbească negreșit cu mama Mariei, să-i spună fără rețineri ce s-a întâmplat și doar ea, mama fetiței, să fie aceea care să decidă ce anume ar trebui „făcut”. Am aflat că cele două femei au vorbit una cu cealaltă. S-au sfătuit. Mama Mariei, deși uluită de veste, și-a luat inima în dinți și i-a spus și soțului ei ce s-a întâmplat și, culmea, acesta chiar a avut o reacție omenească, unindu-se amândoi pentru a-și salva fiica de la un viitor sumbru. Oare noi n-ar trebui să ne unim la fel, încetând să mai avem păreri divergente față de predarea orelor de educație sexuală în școli? Nu de alta, dar România are aproape un sfert dintre mamele minore din Uniunea Europeană. O poziție deloc onorantă, care numai despre civilizație și educație nu vorbește.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. FAMILIA TRADIȚIOMALĂ ne distruge societatea! Prostia și similarul ei LIPSA DE EDUCAȚIE, din convigere că TRADIȚIONAL înseamnă și pe viitor „eu te-am făcut, eu te omor”, „FĂ, TRECI!!!”, „GURAAA … CĂ TE OMOR!”…ETC, ne mențin într-o comunitate în care „politicieni” ca falca și cioca-boca ( adicătelea Cionca dacă cumva nu știți la cine mă refer) conduc și decid. Ne confruntăm cu o perioadă istorică a Aristocrației Ciocoiste în care educații nu vor să devină politicieni, dar nici nu au o șansă chiar dacă ar dorii să se implice și asta se răsfrânge asupra întregii societăți. Manelismul (citește chiciul exacebat), prostia, alcoolismul, brutalitatea/violența și agresivitatea, NONCIVILIZAȚIA, este FRUNCEA și mentalitatea FAMILIEI TRADIȚIONALE ROMÂNEȘTI ne țintuiesc la un nivel de secol 15-16, ce nu mai există în Comunitatea Europeană. Suntem ciudați și cu „Valoare Turistică”.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    0 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.