Înmormântare pe stradă, la câteva case depărtare de-a noastră. Murise tanti Silvia, la 76 de ani, după ce o viață de om a crescut vaci și a vândut lapte cu litrul la toată lumea, încât copiii o știau de cum deschideau ochii și apucau să meargă seara „cu canta, după lapte”. Mama își propusese să meargă la priveghi negreșit, dar nu prea putea, din pricina copilului meu, aflat într-o binemeritată (pentru mine) vizită de weekend. Nu că n-ar fi putut să ducă și copilul, că doar nu trebuia neapărat ca puștiul să vadă moarta. Avea însă o strângere de inimă că va plânge mai tare ca toată lumea, că doar tanti Silvia și vacile ei făceau parte (și) din viața lui. În fine, mama hotărăște: „mă duc cu copilul și stau mai pe-afară, că nu se face să nu mergi s-o priveghezi tocmai pe tanti Silvia”.

Tot ce-a reținut copilul, la cei cinci ani ai lui, după acțiunea de priveghere a bătrânei, se poate descrie succint: lumânările aprinse de peste tot, lumea îmbrăcată în negru și o tristețe generală ce se putea citi pe chipurile tuturor.
Spre bucuria mamei, nepoțelul n-a fost afectat de priveghi. Nici n-a mai pomenit de el, nici măcar când mergea după lapte la Nelu, fiul lui tanti Silvia, care-i preluase acesteia afacerile. Ba, mai mult, nici nu întreba de „tanti Silvia”, deși n-o mai vedea.

Seară târzie de toamnă. Afară, întuneric. Trei luni bune de la momentul priveghiului. Copilul desena pe masa din bucătărie. Brusc, se ia curentul. Mama, grăbită, scotocește într-un sertar, scoate trei lumânări, le aprinde și le pune în câte-un pahar, să lumineze locul, să nu se sperie copilul. Acesta, „privitor ca la teatru”, exclamă:
– Buni, de ce aprinzi atâtea lumânări? A MURIT CINEVA la noi?
Mirată, pe mama a pufnit-o râsul, dându-și seama că, pentru copil, lumânările însemnau strict priveghi, că doar singură l-a dus cu ea, când a murit tanti Silvia.
Contrariat de reacția neașteptată a maică-mii, băiatul s-a văzut nevoit să completeze:
– Buni, dacă a murit cineva, nu-i frumos să râzi și ar trebui să-ți dai jos bluza aia roșie…

Mi-am amintit astăzi de faza de mai sus ca un exemplu excepțional de interpretare eronată a unei întâmplări, a unui gest, a unei reacții…

Dau să cumpăr mușcate, în piață. Voiam de-alea tiroleze, care se scurg kilometric, cât e vara de lungă, și fac flori mici, incredibil de frumoase. Văzusem în Austria niște balcoane absolut superbe împodobite cu mușcatele astea și mi-am dorit mereu să mi se scurgă și mie din balcon miile de flori colorate. Cum însă n-am nici cea mai vagă idee despre floricultură, am pus niște întrebări, în piață, de era cât pe ce s-o scot pe vânzătoare din minți: cum ajung mușcatele astea mici, din ghivecele astea minuscule, să crească în ghivece mai mari; câte mușcate minuscule să cumpăr, să am de-un ghiveci lung de 60 de centimetri; de cât pământ am nevoie, să umplu toate ghivecele alese; cât de des se udă mușcatele; unde le priește, pe soare sau pe umbră; ce pământ e din cale-afară de bun, că văd vreo cinci sortimente; credeți că dacă le pun din greșeală mai multă apă, le înec?

După ce-am ținut-o în întrebări de felul ăsta pe florista din Piața Mică, ea răspunzându-mi, mirată, ca unui tembel despre care n-ar fi crezut niciodată că nu știe astfel de lucruri, la un moment dat o văd că se scuză și se îndepărtează de mine, apropiindu-se de bărbatu-său; am dedus asta fiindcă i-a zis, pe un ton familiar: „Puiu, nu vrei să te ocupi tu un pic de proasta aia, că nu mai am nervi de ea!” Eu, adică „proasta”, deja alesesem niște mușcate, iar când a venit Cerberul să se ocupe de mine, în loc să mă revolt cumva, am preferat să tac, să-mi plătesc florile și să plec. Eram furioasă, dar n-aș fi arătat-o pentru nimic în lume. Fie pentru că era Vinerea Mare, fie pentru că mi-era extrem de cald, fie pentru că eram înfometată și mai trăgea de mine și Claudia, prietena mea, să plecăm odată, am părăsit piața rapid, fără nici o reacție. Îmi părea chiar rău că am auzit-o pe florăreasă. Mai bine n-o auzeam! Și mă miram, în capul meu, că n-am fost în stare să-i zic vreo două, lucru care pe mine, cel puțin, nu mă caracterizează deloc.

Oricum, îmi propun să merg în piață, zilele următoare, să trec pe-acolo ca și când n-aș avea nici o treabă pe lume și să-i transmit cucoanei, prin Puiu, că proastă e ea. Nu vreau să-i dau să analizeze sintactic și morfologic o frază și niște cuvinte subliniate, să ies și eu bine în competiție cu ea, fiindcă nu cunosc nici un Puiu„tampon” pe care să-l trimit să se ocupe de dânsa, după ce-mi voi fi pierdut eu răbdarea. Sau, mai bine, nu. M-am răzgândit.  Nu-i transmit că proastă e ea. Mai bine trec din nou pe-acolo și îi pun nu 28 de întrebări, ci 128. Iar când cedează psihic și îl trimite pe Puiu să se ocupe de mine, am să-l distrug psihic și pe el. Iau întrebările de la-nceput.

În rest, Paști fericite, tuturor! Cu mușcate tiroleze la ferești!