Știu că sunt mai multe instituții publice în Arad unde nu toți arădenii pot avea cuvinte de laudă când vine vorba de programul cu publicul și modul în care plătitorii de taxe sunt serviți de funcționarii publici. Arădenii au parte de răspunsuri în răspăr, de zeci de minute de așteptat „până vă cheamă doamna” și de plimbat de la ghișeul doi, apoi patru, șapte, miercuri, pentru a ajunge înapoi la ghișeul de la care au plecat.

Într-adevăr, birocrația trebuie să ajungă un animal pe cale de dispariție, mai ales acum când pandemia a împins globul către o digitalizare forțată, dar benefică. Numai că la noi, cel puțin la Arad, lucrurile se mișcă cu viteza melcului călcat de trotinetă.

Astfel, am ajuns recent la sediul Stării Civile din Arad. Cu treabă. Una fericită. Ceea ce m-a așteptat acolo nu a fost defel un motiv de fericire, oricât am încercat eu să mă concentrez pe aspectele pozitive ale deplasării mele acolo.

Era într-o luni dimineața, pe la ora zece, când am parcat mașina în parcarea hotelului Parc, am plătit doi lei pentru o oră și m-am îndreptat către mulțimea care aștepta în fața sediului. Oamenii, pe bună dreptate, erau cam nervoși. Soarele ne bătea în cap, nici un loc să te ascunzi de el decât sub dosarele cu șină, o gură de apă, doar din conservele lăsate pentru pisici lângă perete, iar scaune pentru femeile gravide și oamenii în vârstă doar când ajungeau înăuntru. Dar până acolo… faci haz de necaz, că altfel nu ai ce face, la ce să te încarci aiurea? Deși alții nu puteau.

Problema mea nu este, culmea!, cu funcționarii de-acolo, sau cu polițistul de la intrare. Cel din urmă și-a făcut treaba exemplar, nu a stat o secundă jos, întreba lumea care urmează, unde au treabă, iar apoi revenea în post. A fost atent cu toți, nu a permis să se sară rândul, iar pe un domn mai în vârstă l-a băgat înăuntru la răcoare până îi venea rândul. La fel a procedat și cu o femeie însărcinată.

Funcționarii, de asemenea, lucrau la foc automat. Aveam de completat câteva foi, niște foi pe care nu le-am completat în viața mea, dar erau concepute într-un mod în care doar dacă nu erai atent puteai greși. Cu toate acestea, femeia s-a asigurat că am înțeles unde, ce și cum trebuie să completez. În timp ce completam foile, la un alt ghișeu o doamnă încerca să-l „descurce” pe un client. Din câte am înțeles eu, vina nu îi aparținea clientului ci a unui alt funcționar public (nu de la starea civilă) care completase ceva greșit:

„Și eu acum ce să fac? Trebuie să plec din oraș pentru o înmormântare și nu mai am cum să ajung înapoi”, se plângea omul.

„Rezolvăm… rezolv eu cumva. Stați să mă uit cum să fac să puteți pleca liniștit. Până atunci completați asta și în timpul ăsta dau un telefon. Facem cumva, nu vă faceți probleme că o descurcăm”.

Am uitat să menționez, fiecare ghișeu avea alocată o masă unde persoanele puteau să completeze actele. Cum aceea unde eram eu era ocupată de un domn care se cam întinsese pe toată masa, mă mutasem la cea de lângă. Adică exact la aceea pe care venea domnul „încurcat” să-și completeze foile lui. Moment în care funcționarul lasă capul mai jos, să îi pot auzi vocea mai bine:

„Vă rog să mergeți la masa dumneavoastră! Masa aceea este pentru ghișeul acesta, dumneavoastră sunteți dincolo!”, poruncise doamna.

Dacă la început mă enervasem, m-am calmat ulterior. „Foarte bine!”, gândesc eu. „Așa ar trebui să se procedeze, fiecare lucru să fie rânduit”. Angajata aceea avea de lucru cu un domn, iar eu îl incomodasem pe respectiv. Din două vorbe și o mișcare mi-a scos din cap românescul „Da’ce-aaare?!”. Pentru asta, îi mulțumesc.

Am terminat de completat foile, am plătit ce era de plătit, femeia de la ghișeu a verificat de-a păr toate iscăliturile și mi-a spus: „Cu asta, mergeți la registratură, camera 5, de-acolo primiți un număr de înregistrare și gata”.

Perfect!, am zis. Acolo știu că nu stau în soare – ca să revin la problema menționată mai sus. Puneți, dom’le, niște bănci, scaune, umbrele pentru oamenii care stau afară și câte o oră la coadă! Pe căldura și pandemia asta, când nu e voie să intrăm, decât chemați, puneți măcar o umbrelă pentru bătrânii pentru care oricum e periculos să iasă afară, asemeni pentru femeile însărcinate. Scaune și apă! Noi, ăștia mai tineri, ne răcorim cu o glumă și un selfie pentru veșnică amintire. Nu știu cine a fost șeful la scaune, umbrele și apă în ziua aceea, dar nu și-a făcut treaba defel. Restul, polițistul și funcționarii de acolo, pălăria jos!

Dar… gata cu lauda, că strică, nu de alta. Pe cât am plecat de încântat de acolo, pe atât de dezamăgit am fost de experiența de la registratură, camera 5.

Am intrat în Palatul Cenad (doamna de la starea civilă mi-a explicat până și asta pe unde e, probabil ochii mei mirați i-a perceput ca fiind tâmpi și s-a gândit să mă ajute), polițistul local era pe scaun, la răcoare și pe telefon.

Am dat bună ziua, am primit salutul înapoi puțin mototolit. L-am anunțat că mă voi duce la camera 5, dar nu a fost defel impresionat. Avea ceva important de făcut pe telefon care l-a obligat să-și continue activitatea. L-am înțeles, totuși, omul era la lucru.

Am traversat holul cu ochii trântiți în poziția dreapta sus ca să văd pe ce ușă scrie 5. Am găsit ușa cu pricina, am dat bună ziua, de data aceasta nu l-am mai primit înapoi. Ce să fac, ce să fac? Pe un ghișeu scria „închis”, deși era o doamnă acolo. Mai în față (ghișeele erau dispuse în formă de U), trei doamne discutau apropiat. Mi-a fost rușine să traversez tot biroul să întreb și eu ce să fac. Norocul m-a pleznit că o altă doamnă tocmai se întorcea la ghișeul ei, care întâmplător era chiar lângă mine. I-am spus cu ce treabă am venit și mi-a spus pe un ton frumos și amabil: „Chiar aici în stânga cum ieșiți, pe perete este un aparat. Apăsați pe REGISTRATURĂ și veți primi un număr de ordine”. I-am mulțumit frumos și am privit în jur. În afară de mine, toți erau după ghișee, ceea ce m-a făcut să cred că erau angajați acolo. Pe lângă asta mai și stăteau la birou, așa că…

Am ieșit, am apăsat, a ieșit beletu, am stat cuminte și am așteptat. Fiind doar eu, am zis că nu am ce aștepta. După 45 de minute, timp în care a venit și comanda de mâncare (nu a mea), a mai venit o persoană. A apăsat pe buton, nu pe același pe care apăsasem eu, și a urmat anunțul sonor (aparatul scoate un sunet când eliberează biletul, apoi din nou când se servește) să intre. Eu stăteam cuminte și am așteptat. Au mai venit două persoane, tot la alt buton, deci alt ghișeu. Aparatul a scos din nou un sunet, iar ei au intrat. A treia persoană care a intrat apăsase la registratură. Ea avea 34, eu 33. Aparatul a scos din nou un sunet. Se servește numărul 34. Cu un ton plângător i-am spus: „Dar eu am 33”… Femeia dădea din umeri și a intrat. Nu a durat un minut, iar doamna drăguță s-a întors înapoi și mi-a făcut semn să intru. I-am mulțumit și m-am îndreptat cu avântul ce amintea de atacul de noapte al lui Cuza către ghișeul arondat.

Am fost total ignorat, de la „Bună ziua” până la „La revedere”. Nu știu nici măcar ce culoare aveau ochii doamnei. Mi-a luat foaia, a făcut țaca-țaca de câteva ori pe tastatură, a luat un bilețel, a notat un număr, a ștampilat-o și mi-a înmânat-o. Am mulțumit frumos și am ieșit. Am trecut pe lângă doamna care mi-a înlesnit intrarea, i-am mulțumit și ei și am plecat. Am spus „La revedere” polițistului local care mi-a răspuns „bună ziua” și am ieșit din nou în căldură.

Plusuri și minusuri.

Ah… era să uit! Foaia pe care o primisem de la Starea Civilă trebuia să ajungă la registratură, ca ulterior să ajungă înapoi la Starea Civilă prin poștă.

Ori e prea cald și nu-mi mai funcționează bine sinapsele, ori asta e chiar ridicol.