Orice dicționar politic ar trebui să definească un termen pe care viața l-a impus deja în peisajul public românesc: politicianul-arendaș. El există deja de câțiva ani, trăiește printre noi. Îl întâlnim în primării, în consilii județene, în ministere, în Parlament și, uneori, chiar în cele mai înalte funcții ale statului.

Doar că încă nu este definit, așa cum sunt definite, metaforic, alte personaje ale vieții publice, cum ar fi coruptul, incompetentul sau baronul local.

Sigur, poate fi și corupt. Poate fi incompetent — și, cum să spun fără să supăr prea mult?, chiar este de multe ori. Poate fi chiar un baron local. Cine l-ar putea împiedica? Numai că politicianul-arendaș este altceva. Corupția este o infracțiune sau, mă rog, un tip de comportament. Incompetența este, elegant spus, lipsa competenței — să-i zicem, o neputință. Baronul este expresia drăgălaș-complice a puterii.

Ce-l face arendaș pe politician este mentalitatea.

Am ales deliberat acest cuvânt. Nu pentru că arenda ar avea ceva condamnabil. Dimpotrivă. Arenda este o instituție juridică legitimă, iar arendașul desfășoară o activitate economică perfect respectabilă. În linii mari, se numește arendaș cel care primește, pentru o perioadă limitată, dreptul de a folosi și exploata un bun care aparține altuia. Știe că bunul nu este al lui și că, la sfârșitul contractului, îl va înapoia proprietarului.

De aici începe metafora.

Politicianul-arendaș primește, prin vot, dreptul de a administra vremelnic bunurile unei comunități. Numai că, odată ajuns în funcție, începe să uite că există un proprietar (care nu este el, alesul, ci tocmai cel care l-a ales). Mandatul îi schimbă identitatea, iar asta nu depinde doar de simpla sa voință, ci și de voința întregului sistem care îi permite această schimbare de identitate.

Oricum, odată ales, nu se mai vede administrator, ci stăpân. Nu mai administrează o cetate, ci propria moșie.

Aceasta este, probabil, una dintre cele mai grave boli ale administrației românești. Nu corupția, oricât de gravă ar fi. Nu incompetența, oricât de costisitoare s-ar dovedi. Ci arendășirea puterii. Adică, acel moment în care alesul începe să creadă că mandatul îi conferă nu doar dreptul de a decide, ci și dreptul de a nu mai da explicații.

Din acel moment, totul se schimbă, atât în viața lui, cât și a noastră. Politicianul-arendaș nu mai consultă. El anunță (unii ar spune că ordonă). Nu mai explică, doar comunică. Nu mai răspunde criticilor. Când nu le poate sancționa, le ignoră (ca arendaș, își poate permite și acest lux). Și, în aceste condiții, nu mai vede în cetățean proprietarul puterii publice, ci un personaj care ar trebui să fie mulțumit că a fost informat despre ceea ce s-a hotărât deja.

Așa se explică de ce, în România, atât de multe decizii importante sunt anunțate, comunicate (în cel mai fericit caz), impuse, nu discutate, explicate și asumate împreună cu cei pe care îi privesc respectivele decizii.

Desigur, nimeni nu pretinde ca un primar, un președinte de consiliu județean sau un ministru să organizeze referendum pentru fiecare hotărâre și nici să răspundă fiecărui comentariu de pe rețelele sociale (de altfel, politicienii nu ar trebui să comunice cu cetățenii pe aceste platforme nesigure, accesibile oricui și sub identitate falsă, dar asta este o altă discuție).

Într-o democrație reală, decizia privind bunurile publice și banii publici este precedată, ori de câte ori natura ei o permite, de informare, consultare și dezbatere. Nu pentru că cetățenii ar conduce administrația, ci pentru că administrația conduce în numele lor. Mai mult, orice decizie care afectează, în orice fel, viața cetățenilor trebuie luată după consultarea cu aceștia.

Or, ceea ce uită aleșii este că mandatul nu transferă proprietatea. Transferă doar responsabilitatea, doar că politicianul-arendaș confundă cele două noțiuni.

Iar de aici apare reflexul pe care îl întâlnim atât de des în administrația românească: conferințe de presă fără întrebări, consultări publice organizate de formă (doar pentru că legea obligă, dar fără un control real al îndeplinirii acestei condiții), solicitări de informații la care se răspunde în ultima zi permisă de lege, comunicate care transmit decizii deja luate și critici care nu mai primesc nici măcar un răspuns.

Toate acestea sunt simptomele aceleiași boli. Atins de ea, politicianul-arendaș nu mai consideră explicația o obligație, ci o favoare. Critica? Doar un zgomot de fond pe care îl poate ignora fără nicio consecință.

Ignorarea criticii este anticamera dictaturii. Evident, nu orice ales care nu răspunde unei critici devine, automat, dictator – procesul este ceva mai rafinat, nu neapărat complex. Dictatura începe exact în clipa în care puterea încetează să mai considere critica demnă de un răspuns. Apoi, ca orice proces, se dezvoltă – urmăriți transformarea aleșilor proprii, de la prima zi de după alegeri, până astăzi

Tot un proces este și democrația, așa că nu moare într-o singură zi. Se erodează încet, aproape insesizabil, prin acumularea unor reflexe care schimbă raportul dintre ales și cetățean. Puterea începe să asculte tot mai puțin până nu mai ascultă deloc. Apoi încetează să mai răspundă, iar într-un final nu mai simte nevoia nici să explice. În cel mai fericit caz, va transmite ceva pe una din rețelele sociale.

Debut de weekend cu dezinsecție în Arad. Primăria anunță că vineri seară va face tratamente împotriva țânțarilor și căpușelor

Recentul comunicat al Primăriei, prin care cetățenii sunt anunțați că în prima seară a weekendului va începe acțiunea de dezinsecție împotriva țânțarilor și căpușelor – insecte care, fie vorba între noi, au luat cu asalt Aradul cu mult înainte ca administrația să decidă să le combată –, nu este subiectul acestui articol. Dezinsecția este necesară, iar alegerea momentului poate avea justificări tehnice pe care nimeni nu le contestă.

Dar, tot în paranteză fie spus, vineri seara? De ce nu în cursul săptămânii?

Comunicatul este însă fotografia aproape perfectă a politicianului-arendaș. A politicianului care dispune înainte de a explica, comunică înainte de a consulta și consideră că simpla informare ține loc de dialog.

Politicianul-arendaș nu este periculos pentru că decide – în fond, pentru asta a fost ales. Devine periculos când începe să creadă că decizia sa nu mai trebuie explicată, că cetățeanul nu mai trebuie ascultat și că mandatul îi conferă un drept de proprietate asupra cetății.

De regulă, administratorul dă socoteală proprietarului. Politicianul-arendaș însă, uită că există proprietar și, pentru că i se permite, nu dă socoteală nimănui. Cu partidul o rezolvă cumva, așa că va prinde o nouă nominalizare sau un loc eligibil pe listă fără să dea socoteală amărâților de alegători….