De 15 ani cu „buletin european”, dar cu gâtul tot sub talpa politicienilor suntem

    de Valer Mărginean | 4 ianuarie 2022, 8:00 AM | Opinii | Recomandările editorilor

    0

    Vi-l mai amintiți pe Călin-File-de-Povești-Matrimoniale-Popescu-Tăriceanu? Bun, a avut el cam multe neveste, dar a fost, totuși, premier… și încă în două guverne! Și-apoi, să fim sinceri, n-a fost chiar cel mai slab premier pe care l-a avut România. Am fi nedrepți să-i scoatem din cursa pentru obținerea acestui titlu pe Ciorbea, Cioloș, Grindeanu sau Dăncilă.

    Cu toate nenorocirile guvernate de Călin-Multe-Neveste, istoria recentă ne obligă să ne amintim de el, oricât de nemeritată este această amintire. Pentru că, iată, mai târâș, mai grăpiș, s-au împlinit 15 ani de când România este membru al Uniunii Europene – plus trei zile, 18 ore și câteva minute, când scriu, dar fiecare poate calcula cu precizie, raportat la momentul citirii, dacă este interesat. Pentru că, da, dumnealui conducea pe-atunci (2007) Guvernul României, ca președinte al PNL și aliat al PD plus UDMR. Mă rog, mai era și ceva PUR în acel guvern – dacă vă mai amintiți de acest partid ce reprezenta „soluția imorală” găsită de președintele Băsescu pentru a asigura majoritatea parlamentară a coaliției de atunci, partid condus de Antena TV și care a dat acelui guvern doi viitori pușcăriași: George Copos și Codruț Sereș.


    Imaginea competenței are și câteva nume: Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu. (Sursa: cursdeguvernare.ro)

    E drept, câteva luni mai târziu (5 aprilie 2007), acest „euro-guvern”, numit „Tăriceanu I”, care a închinat cupele cu șampanie pentru intrarea oficială a României în UE, își va da obștescul sfârșit (din motive pe care nu merită să le mai discutăm), odată cu soluția și mai imorală găsită de însuși „euro-premierul” președinte al PNL, și-anume formarea, împreună cu PSD, a struțo-cămilei numită USL. Acum că l-am pomenit, gata, îl mutăm înapoi în raftul prăfuit al istoriei celor mai „măreți” oameni politici pe care i-a dat România: Dăscălescu, Verdeț sau Chivu Stoica.

    De-a lungul celor 15 ani de apartenență la UE, cam toate partidele s-au lăudat cu „lupta” lor pentru aderare, mai ales în timpul acelui „Euro-Revelion” care a marcat, în prima secundă a anului 2007, intrarea noastră, cu acte în regulă, în marea familie europeană. Puțini au fost cei care și-au amintit că primii pași pe drumul nostru spre Uniunea Europeană a fost făcut în 1 februarie 1993, odată cu semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, document intrat în vigoare în 1995, an în care, în luna iunie, România a depus oficial cererea de aderare la Uniune. Oare câți ne mai amintim că premierul din acea perioadă se numea Văcăroiu – la fel se numește și acum când conduce Curtea de Conturi a României, deci nu Votcăroiu, cum îi spuneau unii, din motive care-mi tot scapă printre degete și nu vreau să le ridic acum.


    Nicolae Văcăroiu (Sursa: national.ro)

    Evident, depunerea cererii de aderare nu a însemnat altceva decât începerea unui lung și destul de anevoios proces de negociere a celor 31 de capitole (de la Pescuit, Agricultură sau Statistică, la Transporturi, Mediu, Impozitare sau, una dintre cele mai „dureroase” pentru noi, Justiție și Afaceri Interne). Dacă aceste negocieri au început în timpul mandatului de premier al lui Mugur Isărescu, cele mai multe au avut loc în timpul cât Palatul Victoria a fost ocupat de întâiul vânător, Adrian Năstase. Din acest peisaj a lipsit, motivat, tocmai Tăriceanu, pentru că negocierile s-au încheiat în 2004, dar înaintea alegerilor care l-au propulsat pe distinsul „multi-matrimonial” în fotoliul de premier. Norocos om.

    Întâmplător sau nu, Cererea de aderare a fost semnată de Ion Iliescu, iar Tratatul de aderare, de Traian Băsescu, adică de singurii președinți de până acum care au contat. Nu vorbesc despre calitatea prestației lor, ci despre faptul că ei sunt singurii președinți cu adevărat puternici, activi și influenți pe care i-a avut România.


    Hano Miklós (stânga) și Gheorghe Gras ne-au predat, simbolic, drapelul UE

    Și, ca să rămânem în zona simbolurilor, să amintim că, în Arad, drapelul Uniuinii Europene a fost adus din orașul înfrățit cu Aradul, Békéscsaba și predat primarului de atunci, Gheorghe Falcă, de viceprimarul orașului frate, Hano Miklós, însoțit de președintele Autoguvernării românilor din județul Békés, Gheorghe Gras. S-a vorbit mult și frumos atunci, și în Arad, și în celelalte localități din țară. Pe scena din fața Primăriei s-a vorbit cu încredere și cu înflăcărare – Falcă a fost, și probabil încă mai este, un maestru al acestor discursuri, copiate penibil de Rareș Bogdan – ni s-au transmis urări de bun venit în Europa (pe-atunci, Ungaria încă nu intrase în conflict cu UE), s-au făcut poze, s-a băut șampanie, apoi a cântat și regretatul Leo Iorga cu Pacifica și gata, ne-am trezit că suntem posesori legali de „buletin de Europa”!

    Un pic mai târziu am constatat că buletinul ăsta nu înseamnă numai drepturi și libertăți, ci și obligații, constrângeri, respect și muncă. Am constatat că „frații” noștri din Europa nu par dispuși decât să ne ajute să ne ridicăm cât mai sus și să muncim cât mai eficient… Deci, ajutorul nu înseamnă că primim, din ianuarie 2007, salarii ca-n Germania sau Anglia? Și cum adică, legile noastre nu-s bune? Păi, unde-i suveranitatea noastră, pe care o avem moștenită de la Decebal și Traian? Da’ cu licitațiile și, în general, cu banii publici ce are stimabila UE? Păi, sunt banii noștri, adunați de la români și știm noi ce să facem cu ei.

    Așadar, a meritat să parcurgem tot acest drum lung care, să recunoaștem, uneori ne-a scos din sărite și de multe ori și din starea de confort asigurată de o rutină care ajunsese să ne placă? Suntem, oare, mai bogați, mai liberi, mai fericiți decât înainte de a intra în UE?

    Desigur, fiecare are răspunsul său, bazat pe argumentele proprii, născute din diferite experiențe mai mult sau mai puțin plăcute. Sau, al altora, bazat pe anumite convingeri politice, deci lipsit de argumente serioase, dar despre AUR nu vreau să vorbesc acum, înțelegând prin asta că îmi asum riscul de a fi apostrofat și chiar înjurat.

    Aș avea multe argumente pentru a susține ideea că aderarea la UE a fost benefică românilor. Mă voi opri doar la progresul imens făcut în domeniul Justiției. În ianuarie 2007, a fost prezentat public un bilețel scris de premierul Tăriceanu prin care îi cerea președintelui Băsescu să intervină, la Parchet, într-un dosar ce viza Petromidia.


    Sursa: politicata.wordpress.com

    Din toată povestea acestui bilețel, și chiar din felul în care este formulată solicitarea, fără explicații, fără justificări, este clar că astfel de cereri erau o practică generalizată în clasa politică. Și am fi avut-o și acum, desigur, mult perfecționată și extinsă, dacă UE nu s-ar fi implicat pentru asigurarea independenței magistraților. Sigur, încă nu-i perfectă Justiția noastră. Mai este loc de perfecționare, de organizare a propriilor structuri, de eliminat unele vulnerabilități. Dar direcția este cea bună și este ireversibilă. Chiar recentul schimb de replici generat de „imixtiunea” Curții de Justiție a Uniunii Europene în problema raportului dintre Curtea Constituțională și instanțele de judecată române, problemă care merită o atenție specială, a scos în evidență că războiul politicului cu Justiția încă nu este chiar terminat. Dar este tot mai evident că judecătorii și, în mare parte, procurorii, nu mai sunt supuși politicului.

    Sigur, au mai fost și după 2007 încercări brutale de răsturnare a ordinii juridice, cum a fost și cea organizată de Dragnea, Iordache și Grindeanu (oare nu mai au pic de rușine cei din PSD de l-au pus pe Grideanu ăsta în guvern?), dar majoritatea politicienilor au înțeles că influența lor asupra judecătorilor este tot mai mică. Încercări vor mai fi, desigur, așa cum au fost și sunt și în alte țări din UE, dar tot mai puține și mai lipsite de șanse de reușită. Așa cum puterea de corupție a politicului, începând cu cei mai amărâți primari și terminând cu cei aflați la vârful ierarhiei, va fi tot mai mică, chiar dacă acum bălesc după cele aproape 30 de miliarde de euro din PNRR. Evident, mulți nu vor rezista tentației, așa că așteptăm cu interes și reacția Parchetului European condus de Laura-Codruța Kövesi.

    Da, este un mesaj de încredere, atât în Justiția română, cât și în instituțiile europene, fără de care, am convingerea că acum am fi fost, iarăși, o țară sovietizată. Mai mult, este un mesaj de încredere că putem depăși greutățile care ne așteaptă în acest an și în cei care vor veni. Noi, împreună cu partenerii din UE. Subliniez: noi, în primul rând, cu susținerea UE, nu invers cum, din păcate, așteaptă unii. Evident, mi-ar plăcea ca întreaga clasă politică să înțeleagă și să susțină atât acest parteneriat, cât și efortul cetățenilor. Mi-ar plăcea, bunăoară ca ei, politicienii, să ridice piciorul de pe frână și mâinile de pe banii publici. De altfel, partea despre Justiție le-a fost adresat lor, nu magistraților care știu mai bine decât noi ce au de făcut.

    Și, da, nu puteam avea un alt mesaj acum, la început de an.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    2 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.