Acțiunea de aruncare în derizoriu a dezvăluirilor despre corupția din Justiție prezentată în „Justiția capturată”, realizată de Recorder, a început – cu siguranță – înainte ca să fie finalizată prezentarea. Apoi, aproape instantaneu, s-au format două tabere, după modelul bine-cunoscut al societăților noastre, unde nu există a treia cale, doar prieteni și dușmani.

O tabără ar fi cea a criticilor actualului sistem juridic, care văd în „clanul Savonea”, alături de fostul ministru al Justiției și actualul ministru de Interne, Predoiu, nucleul unei corupții instituționale. Aceștia s-au mobilizat ceva mai lent, dar sunt tot mai mulți și cer tot mai vehement eliminarea completă din sistem a persoanelor vizate în anchetă.

Cealaltă tabără, a apărătorilor actualei stări din Justiție, a adoptat rapid poziția clasică: „ba pe-a mă-tii”. Unii o fac direct — „nu putem fi de partea lor pentru că nici ei n-au reacționat când s-au anulat alegerile” (Simion, AUR). Faptul că un candidat a refuzat să declare cheltuielile din campanie devine, pentru acești vajnici „apărători ai democrației”, complet irelevant.

Alții, precum Adrian Năstase, o fac mai subtil: „tentativele de lovitură de stat se modifică odată cu timpul”…

Orele de după documentarul Recorder – „Justiția capturată”. Protest de seară, într-o Românie cutremurată de dezvăluiri

Ambele abordări seamănă izbitor cu retorica Moscovei. Avem cel puțin un „Medvedev de Dâmbovița” și un „Lavrov în variantă autohtonă”, plus o mulțime de „influenceri” gata oricând să umple spațiul public cu dezinformări. Putin va fi probabil asumat, după obiceiul dacic, de „gospodin Călin”, doar că acesta are alte probleme, chiar cu Justiția.

Și astfel, de la o discuție necesară despre integritatea Justiției ajungem, din nou, la ceartă despre alegerile din trecut. De la corupția care judecă strâmb ajungem la conspirații cu Soros, CIA, masoni sau reptilieni. De la nevoia de reformă ajungem la ură. Și, de fiecare dată, corupția câștigă.

Cum se îngroapă corupția, cu dezbatere cu tot

Oriunde există slăbiciune instituțională, intră „pe fir” propaganda rusă. Care nu inventează probleme, dar profită din plin de cele care există în societatea vizată. Le amplifică, le distorsionează, le injectează cu suspiciuni, cu îndoială, cu „adevăruri alternative”.

Pentru asta, caută – și găsește mereu – cozi de topor, oameni disperați după atenție și bani sau pur și simplu smintiți.

În ultimii 30 de ani, discuția privind corupția a fost deturnată în repetate rânduri. OUG 13 (2017), adoptată de guvernul Grindeanu (când încă nu-și plimba drăguțele cu Nordis), a fost transformată de PSD-ul lui Dragnea într-o fabulă despre „lovitură de stat”, „Soros” (e drept, nu atât de subtil cum o face acum Adrian Năstase).

A fost și momentul Roșia Montană – unde tema reală (corupția din contractul de concesiune încheiat de statul român) a fost înlocuită cu povestea unei false dispute între „ecologiști” și „patrioți” – iar legile Justiției (2018–2019) au devenit un circ despre „statul paralel”.

Pandemia a oferit o scenă perfectă pentru a îngropa corupția din achiziții (de la izolete la vaccinuri) sub un munte de conspirații antivacciniste și isterii antioccidentale.

Să nu uităm nici de suspendările lui Băsescu, transformate în telenovele constituționale, sau dosarele Microsoft și EADS și ANRP, aproape uitate și devenite praf în ochii opiniei publice, precum și o lungă serie de investigații jurnalistice, aruncate, în cel mai fericit caz, în groapa retoricii „dar ceilalți de ce nu…?” – de altfel, aleșii sau numiții noștri au învățat să ignore orice semnal de acest fel venit dinspre presă sau societatea civilă.

Patternul a fost și a rămas mereu același: lovește în instituțiile vitale pentru stabilitatea țării (DNA, SRI, Parchete, CSM), relativizează corupția („toți sunt la fel”), mută dezbaterea din zona faptelor în zona emoțiilor și alimentează polarizarea până la ruptură socială.

Metoda nu-i românească. Este importată și aplicată identic în Polonia, Slovacia, Bulgaria, Serbia, Moldova și Georgia (poate și-n alte țări, dar nu știm noi).

„SRI controlează Justiția”

SRI a avut, până în 2016, un rol tehnic în lupta anticorupție. Așa prevedea legea, într-o perioadă în care mogulii controlau simultan economia, politica, serviciile și aproape întreg spațiul mediatic, iar președintele Băsescu avertiza că statul român riscă disoluția totală.

„Binomul” SRI–DNA a apărut în acest context, generând atât rezultate spectaculoase (Năstase, SOV Vântu, Voiculescu, Ghiță), cât și derapaje: justiție televizată, protocoale secrete, lipsă de transparență, dosare politice.

„Binomul” acumulase mult prea multă putere.

Partea toxică vine însă din exploatarea politică a ideii că „Justiția este controlată de SRI”. Nicio probă nu a confirmat vreodată această teză. Dar ea este rostită cu o insistență demnă de manuale FSB.

Aceasta este narațiunea Moscovei. Este sora perfect geamănă a celei folosite în Ucraina înainte de 2014, în Moldova înainte de 2020, în Georgia înainte de dezintegrarea instituțională. În ce ne privește, interesul Kremlinului este ca românii să nu aibă încredere în serviciile pro-NATO și în orice alte instituții pro-occidentale sau în sistemul anticorupție, incluzând aici și Justiția.

Un popor care crede, cu sau fără temei, că statul lui este controlat de „forțe oculte” și în care domnește corupția nu mai apără instituțiile, ci mai degrabă le abandonează. Iar un stat abandonat de propriii cetățeni devine vulnerabil.

Pericolul nu este doar corupția în sine, ci și faptul că românii au ajuns s-o considere o normalitate inevitabilă, „parte din peisaj”, o „tradiție”, ca „jmecheria”, hoția sau descurcăreala.

Când un funcționar cere „o atenție” pentru a înregistra un document, oamenii nu mai reacționează. Dau banii sau „atenția” și își spun: „asta e, n-avem ce face”. Nu întâmplător, în multe instituții (nu neapărat publice, cum era până nu demult), plăți informale care ar trebui sancționate penal au devenit un soi de „taxă de funcționare” acceptată tacit, într-un reflex colectiv de resemnare.

Or, această resemnare colectivă este cel mai mare aliat al corupției. Și, inevitabil, al celor care doresc să avem un stat slab.

Ne-am resemnat, ca popor, nu atât cu ideea că avem corupție, cât cu faptul că a intrat în conștiința noastră ca fiind o stare naturală. Încă nu am ajuns să facem bancuri, ca despre o altă „tradiție” românească, furtul, dar nici nu suntem departe de acest moment.

România este paralizată nu doar de corupție, ci de toleranța noastră la ticăloșie. De fapt, de faptul că ne alegem indignările în funcție de tabere, nu de principii.

Să fie clar, corupția nu se teme de Recorder. Nu se teme de DNA sau de SRI. Corupția se teme de un popor unit, care nu mai acceptă scuze, ci fapte.

Or, atâta vreme cât vom continua să fim divizați, manipulați și resemnați, corupția va câștiga. Iar propaganda – fie ea internă sau externă – va continua să-și facă loc până în bucătăriile noastre.

Dar dacă vom reuși să spunem, o dată pentru totdeauna, „ajunge!”, atunci lucrurile se pot schimba. Nu peste noapte, dar ireversibil.

Justiția, între o reformă de mântuială și contravențiile care o sufocă