E o sâmbătă de martie, și stau blocată în fața unui raft, la supermarket. Mă uit la pateuri. Sunt la Budapesta, supermarketul e turcesc, pateurile sunt mai ales produse ale fostei regiuni iugoslave- turcii nu se dau în vânt după pateu, oricum cel mai bun e cel de porc, iar ei porc nu mănâncă. Studiez deci atent pateurile, politicos, de la distanță: mănuși de plastic nu am, că nu se găsesc niciunde, și oamenii de știință britanici, și nu numai, mă sfătuiesc că aș face bine să nu pipăi prea multe produse pe care nu vreau să le cumpăr. Îmi dau deci seama că toată viața mi-am petrecut-o în dulcea libertate a celei care poate pipăi, fără nicio grijă, orice conservă din lume. Îmi dau seama că acum vreo zece zile, înainte de sosirea irefutabilă a covidului pe meleagurile panonice și mioritice, am glumit cu niște prieteni că mă tem că nu mă pot întoarce la Arad, și rămân fără pateu. Întind mâna timid, iau două conserve de pe raft, un pateu sloven, de porc, cu ardei. Problema acestui pateu e că nu e fainoșag de la Ardealul. Problema brânzei turcești de pe alt raft e că nu e telemea. Mai ales nu de bivoliță. Problema mea e că mă aflu la patru ore cu trenul de fainoșag și telemea, dar trenul acesta, cordon ombilical de oțel și stofă îmbâcsită de atâtea trupuri în continuă mișcare, momentan nu există.

Trăiesc la Budapesta de aproape 18 ani, dar niciodată nu am avut conștiința că între mine și acasă e o graniță, închisă. Vorbesc cu colegi de aceeași vârstă cu mine, din Italia, Spania, Franța, ne simțim toți pentru prima oară în exil, pe canapeaua din sufragerie, ei cu imitații locale de paste, tapas și foie gras, eu cu pateul sloven. Exil confortabil, dar totuși, exil. Mă uit cu disperare la numerele care cresc, mă fixez într-o primă fază pe numerele înspăimântătoare ale Italiei, donez niște euro la inițiativa de strâns fonduri a Juventusului, pentru spitalele din Piemont. Cum nu mai ies din casă aproape deloc, nu dau bani decât pe mâncare. Realizez câte prostii inutile îmi cumpăram. Cedez, renunț la numerele italienilor, mi se rupe inima pentru ei, dar mă limitez la numerele noastre, dimineața, la prima oră, România și Ungaria. Donez pentru cumpărarea unor teste la Arad, pentru fundația care-i ajută pe cei fără adăpost la Budapesta. Comand cafele, flori, prânzuri online, să nu dea faliment micile firme la care țin, pândesc la geam curierul care lasă comanda în fața ușii, ne zâmbim de la distanță, mă bucur că mai nou aplicațiile îți permit să dai bacșiș online.

Pateul sloven are o consistență dubioasă, decid, după consultarea unor surse de încredere, că e ok să ies la o alergare solitară. Îmi scot hainele de alergat de primăvară, pornesc spre parcul Városliget, în buzunar cu minimul necesar, chei, dezinfectant, cartea de identitate românească, cardul cu adresa din Ungaria, dacă m-ar lua în colimator vreun organ polițienesc pentru verificare. După fiecare alergare îmi trec actele printr-o dezinfectare meticuloasă, conform unor surse inutilă, mai ales dacă le-am ținut doar în buzunar. În Ungaria nu sunt obligatorii declarațiile, dar am discursul pregătit, ionopot, sunt de aici din sector, am ieșit să mă mișc puțin, cum a zis doamna medic șef la televiziune. Singurul rezultat evident al acțiunilor mele este că mi s-a desprins un sticker cu VOTAT de pe spatele cardului, l-am pus la păstrare într-un plic cu vederi și mărțișoare.

În timp ce alerg pe bulevardul Andrássy, mi se întâmplă două chestii. Sunt dureros de atentă la toți oamenii care mă înconjoară. Realizez că mi-am petrecut viața într-o ciudată singurătate în tumult. Sunt în general solitară, introvertită, dar îmi plac concertele, meciurile, străzile pline de oameni. Îmi dau seama că mă descurcam bine pentru că oamenii, în afară de puținii cu care doream să interacționez, erau peisaj. Acum sunt pericol. Majoritatea celor cu care interacționez, de la distanța regulamentară, sunt însă mai politicoși ca de obicei. S-a născut un fel de solidaritate locală, au dispărut turiștii, suntem singuri noi, și orașul nostru cu străzile lui pustii și stinghere.

Îi spun orașul nostru, dar tocmai în momentul acesta devin atentă la un alt fenomen: mental, pe bulevard, reconstruiesc traseul pe care aș vrea să fiu acum. Astfel: ies pe terasă, îmi leg șireturile, îmi aleg podcastul pe care vreau să-l ascult. Pe terasă pisicile se uită la mine cu milă și oprobiu- dintre ele, Lizi nu se va mai uita niciodată la mine cu milă și oprobiu, n-aș fi putut să o ajut oricum, dar mă termină gândul că între mine și plecarea ei e un tren care nu există. Ies pe stradă, o cotesc la stânga pe Războieni, apoi dreapta pe Moga. Înainte de linii, la ACA, aceiași patru inși se torpilează cu beri Noroc la orice oră, la linii mașinile așteaptă la trecerea de nivel, o locomotivă leneșă face manevre neînțelese, în căsuța de lângă barieră se văd aceleași perdeluțe cu flori de pe vremea când treceam pe aici să merg la generală. Trec calea Iuliu Maniu, aici mă opresc mereu din alergat, că oricum de obicei mă intersectez cu un tramvai import Germania târâindu-se tacticos, urc apoi pe mal, în utopia mea pe mal e mereu vară timpurie, înfloresc trandafirii, lumea e pe terasă la Perla, bea Ursus (e bună berea craft ungurească, dar vai ce aș bea acum un Ursus), se vine de la ștrand, în parcul pensionarilor se joacă șah, în parcul copiilor se dau copii pe hinte (mă corectează Word-ul, hintă în românește nu există, e leagăn, bănuiesc, dar noi în parc tot să ne dăm pe hinte ieșeam). La Parc mă întorc. În total, trecând podul nou la dus, sunt șase kilometri. Șase kilometri de care mă desparte un tren care nu există.

Mă întorc de la alergat, în timp ce îmi clăbucesc destoinic mâinile cu săpun, mă gândesc că exagerez: nu sunt nici două luni de când nu am fost acasă. Brânza turcească nu e însă telemea, îmi caut ceva de pe lista de filme românești pe care mi-am făcut-o pe HBO GO, apoi mă uit la un documentar despre campionatul mondial de fotbal SUA 94. Îmi aduc aminte că am plâns cu lacrimi de foc în baie când am pierdut sferturile cu Suedia, am plâns și când a ratat Roberto Baggio lovitura de la 11 metri din finală. Legătura lui Baggio cu cartierul Grădiște e că am convins-o pe bunica să ia o plasă de plastic mai scumpă de la piața de lângă biserică doar că avea o imagine cu Baggio pe ea. Lângă piață era o gheretă cu înghețată, preferata mea era cea de căpșune, de pe cutia din care turna tanti praful pe care-l amesteca cu lapte am învățat cuvântul italienesc fragola.  La Înviere, în Grădiște înconjurăm și biserica, și piața, și blocurile, și tomberoanele. În alți ani, mergeam cu amicii la KF și apoi, deja ușor iluminați, la Învierea de la Catedrală. Lumina se stingea invariabil pe podul Grădiștii, dar o reaprindeam oricum cu bricheta. De necaz că pateul sloven e prea moale, îmi comand un tricou aniversar UTA, deși, evident, între mine și el e un tren care momentan nu există.

E probabil prea devreme să declar că am tras marile concluzii ale aventurii acesteia cu covidul. Vă spun doar că odată ce se termină exilul,  dacă veți vedea în Kauf-ul din Arad o tipă care se uită cu ochii ușor înlăcrimați la o cutie de fainoșag de porc, iute, voi fi eu.

P.S. Întregul colectiv al redacției Special Arad îi urează un călduros „La mulți ani” colaboratoarei noastre.