În povestea cu Scufița Roșie este un moment în care eroina vine pentru prima oară față-n față cu Lupul, cel care se dă bunicuța ei.

Nepoțica are ceva neclarități cu aspectul bunicii din pat și începe să o întrebe: Bunico, de ce ai brațele așa de lungi? Ca să te pot îmbrățișa mai bine, fetița mea! Bunico, de ce ai picioarele așa de lungi? Ca să port alerga mai bine, copila mea! Bunico, de ce ai urechile atât de mari? Ca să te pot auzi mai bine, copila mea! Bunico, de ce ai ochii așa de mari? Ca să te pot vedea mai bine, copila mea! Bunico, dar de ce ai dinții atât de mari?

Ca să te pot mânca pe tine!

Probabil nu mulți dintre noi realizează că în această scenă este mult mai mult decât o simplă întâmplare de poveste. Este de fapt un gând filozofic tradus astfel să îl înțeleagă cât mai mulți. Un gând simplu, dar cu atât mai profund. Formulat mai pe înțelesul tuturor, devenit chiar proverb, sună cam așa: nu tot ce zboară se mănâncă. Sensul e că nu orice este ceea ce pare. Sau se dă. Există diferențe mari, chiar fundamentale dintre realitate și aparența realității. Pe deasupra distincția necesară și salvatoare dintre aparență și realitate nu este la îndemâna oricui. Trebuie să ai experiență și o inteligență elastică și subtilă ca să poți face diferența indiferent de situație. De cele mai multe ori, cei mai mulți dintre noi nici nu reușesc asta.

Situația devine chiar perversă dacă o aplicăm la politică.

Politica a fost dintotdeauna, iar în perioada modernă a umanității cu atât mai mult, un amestec de multe ori indescifrabil dintre realitate și propagandă. Ca să nu o îmbârligăm prea tare, propaganda în acest caz poate fi definită ca procedeul devenit oficial de a prezenta realitatea în funcție de interese. Cum ar veni, fiecare candidat, fiecare partid trăiește în realitatea sa particulară și care este mai mult sau mai puțin diferită de realitatea celor mulți, a acelora care devin politicieni doar sporadic, o dată la patru sau la cinci ani, cu ocazia alegerilor.

Mă duceam ieri spre secția de votare, învârtind asemenea gânduri în mintea mea care se trezește cam târziu, e adevărat. Și era în jur de zece, o oră la care cei mulți și nediferențiați se duc la biserică. Am ales de mult această oră pentru votare, știind că după biserică mulți viteji se arată. Inclusiv la secția de votare.

Și cum mă duceam eu așa agale, timp frumos, soarele luminându-mi calea, îmi ziceam așa, mai mult ca să mă liniștesc: cei din jurul meu sunt speriați de ce poate ieși, eu zic totuși că nici măcar dracul nu este atât de negru precum îi place să se laude. Și ce dacă se întâmplă minunea ca votul să iasă exact cum trebuie?

Nu mă ascund, fac parte din generația care a început cu franceza ca limbă străină, rusa nemaifiind obligatorie. Chiar dacă nu era rău dacă puteam citi Dostoievski în original, dar nici cu Proust nu mi-e rușine. Ș-apoi la birtul de lângă secția de votare spre care mă-ndrept tocmai acum, în adolescență chelnerul ne șoptea confidențail: avem și Wyborowa, dar avem și whisky scoțian. Așa, pentru clienți adevărați, cum sunteți voi.

În concluzie, nu e mare lucru să realizați că în ceea ce mă privește nu mă dau în vânt după rusa și vodka lor. Consider, în continuare, la vârsta asta venerabilă, ca să mă exprim rafinat, că eu sunt un european înainte de toate, tot restul urmând după și decurgând din asta.

Așa că, ajuns din nou la grădinița unde votez de când mă știu, am pus ștampila pe cele două buletine, le-am îndoit frumos și le-am pus în cutiile de carton pe post de urnă. Am pornit lejer înapoi, aducându-mi aminte că s-au terminat bobițele pentru mâțe, m-am băgat în magazinuțul imediat după colț de la grădiniță și le-am cumpărat o pungă, să nu zică că de ziua votului uit de ele.

După care am zis, fie ce-o fi, hai să așteptăm finalul. Am mai schimbat câteva vorbe pe chat cu colegii de la redacție, nu mare lucru, că ne cam știm, doar așa, despre câte ceva observat între timp. Printre altele că alegerile din România erau știre conducătoare pe The Guardian. E ceva și asta în lipsă de ceva mai bun.

Ei și, uite, imediat după nouă seara, au apărut primele exit-poll-uri. La prima impresie nu arătau rău, dar la o a doua privire nici bine nu arătau. Nemaivorbind de posibilitatea ca numărătoarea să schimbe mult datele, așa cum s-a întâmplat acum o săptămână la prezidențiale. Oricum ar fi, se poate realiza o coaliție de orientare proeuropeană, numai că funcționarea ei depinde fundamental de profesionalismul și onestitatea liderilor.

Așa că da, trebuie să decidem cât mai repede dacă avem de a face cu un bine în rău sau doar cu răul în bine. Nu e un joc de cuvinte, chiar dacă, recunosc, am cam obosit după atâta treabă: una e să ai o grămadă de sare cu o bucățică de carne în ea și totul altceva să ai o șuncă sărată bine.

Noa, gata, termin, că nu ne-a fost deloc ușor. Și încă nu s-a terminat. De aia am și întitulat „încetinitorul” terminat aseară târziu cu salutarea acea neaoșă pe care am auzit-o prima oară săptămâna trecută de la vecinul șugubăț de vizavi. Cu un zâmbet larg, după care mi-a pus întrebarea: noa, ce ziceți, nu zic bine, având în vedere situația?

Asemenea vă doresc!