Crimă și pedeapsă sau ce reuma lu’ Dumniezo. S-a așternut „bezna de mină” peste Festivalul Internațional de Teatru Clasic

    de [email protected] | 24 noiembrie 2015, 2:23 PM | Cultură | Topic special

    1

    Imaginează-ți că te trezești mahmur într-o colibă șubredă, cu dezgust realizezi că ești un bătrân falit, un țăran irascibil pe cale de dispariție și… nu în ultimul rând, ești un secui în România. Nu Transilvania, nu Erdély, ci România. Deja, te gândești, ai fost bătut destul de mult de soartă. Adevărul e că nu prea-ți mai pasă, e deja istorie. Sau este… oare? Peste puțin timp, îți aduci aminte că ești primarul acestui sătuc uitat de Dumnezeu, în care doar gâștele au aripi și pădurile sunt mistuite de un „animal” păros care grohăie prin toată ființa sa de trufie, considerând că este ultimul naționalist maghiar adevărat, drept pentru care aspiră la fotoliul de primar. Cuțitul lui de buzunar fiind motivul irefutabil. Salvarea… sau damnarea, depinde din ce unghi privim, s-ar putea să fie un polițist venit de la oraș să investigheze un caz de corupție. Era să uităm un detaliu semnificativ: polițistul e român.

    „Beznă de mină” – producția Teatrului Național din Pécs, în regia lui Bérczes László, a propus publicului arădean o satiră extrem de curajoasă despre războaiele țărănești (la propriu) dintre „bozgori” și „olahi”…

    Aproximativ din capul locului precizăm: nu era o piesă ce trebuia luată în serios (sau mai bine zis: greșit) de niciuna dintre părțile etnice. Șovinismul a fost atacat cel mai dur în acest spectacol al orgoliilor și ororilor barbarice, cu un umor deloc fin, ci de-a dreptul brutal. Pentru că certurile, replicile ilar de triviale („reuma lu’ Dumniezo” fiind hashtag-ul nervilor), ura răbufnită la beție și bătăile sunt de râs pentru un public detașat, dar când se ajunge la crimă……………… exact. Rămân doar puncte-puncte.

    teatru-Pecs-3-600x399

    Duminică a fost o zi cât se poate de potrivită pentru o asemenea piesă. Dacă sala s-a umplut măcar un sfert, a fost bine. Un subiect ca acesta nu e pentru un public larg, chiar dacă vorbim despre o comedie bombastică ce dă periculos spre tragedie, și despre care putem spune că a fost unul dintre cele mai bune spectacole din acest an ale Festivalului Internațional de Teatru Clasic. Actorii veniți din celălalt capăt al Ungariei au jucat, pur și simplu, excepțional, fiind pregătiți pentru acest show atât de mult încât au învățat și câteva cuvinte – și înjurături, evident – în limba română.

    E de știut despre ungurii de peste hotare că, în general, nu dau doi bani pe maghiarii „rămași” în Transilvania… dar hai să nu intrăm în această discuție, oricum, nu despre asta era vorba aici, textul original fiind scris de târgu-mureșanul Székely Csaba (care a terminat liceul la Arad, de altfel) și critică o realitate tristă. Nu e nicio invenție în acest subiect dur, poate doar situațiile comice.

    Băgându-ne ceva (cuțitul) în sinopsis… divulgăm că în această piesă, regizată și jucată de unguri, nu „confrații” lor rătăciți în curul Transilvaniei sunt victimele, ci tocmai polițistul șmecher, dar cinstit. Am precizat deja: era român.

    IMG_2915

    Era și vegetarian – despre care țăranii secui, mai inculți de felul lor, opinau că ar fi ceva obicei religios românesc. Deși polițaiul era român, vorbea o maghiară stâlcită, combinată cu anumite cuvinte românești, asta pentru că avea, cândva, o soție unguroaică, despre care s-a înțeles că a fost omorâtă de „un individ numit tramvai”. Pistolul lui, viclenia și bunele maniere nu l-au scutit, însă, nici pe el, să rămână până la capăt cel mai echilibrat personaj. Dacă la început era reticent în fața multitudinii de oferte ce constau în pălincă, la un moment dat s-a îmbătat și el în ultimul hal, iar dacă, mai întâi, turmentat fiind, a cântat împreună cu gazdele lui cântece patriotice românești și maghiare… într-un final, heităreala a izbucnit și din el. Nu s-ar fi întâmplat asta dacă n-ar fi existat individul extremist, candidat la Primărie. Virusul conflictelor etnice pulsa fioros în venele oligarhului necioplit numit Szécsy (pronunțat greșit de către polițist: „Sexy”), dar acest personaj nervos era un pericol public la fel de bine și pentru semenii săi secui.

    IMG_3007

    Contrar aparențelor, în schimb, piesa nu a ironizat numai această temă obscură, inutilă și rușinoasă cum e naționalismul extremist.

    În prima jumătate a piesei, accentul s-a pus pe lupta disperată pentru supraviețuire a unor destine rănite, „descompuse” de monotonie și sărăcie.

    Ruinare de mituri sau autoanaliză sinceră? Autodistrugere sau o evaluare, concluzie și acțiune a destinului?

    „Cât îi ceasul?”

    Timpul s-a oprit și arăta permanent „ora mizerabilă” în această casă dărăpănată, casa primarului bețiv, deținută și întreținută, de fapt, de soră-sa, cu care locuia împreună. Cea mai mare tristețe a bătrânului era nu atât nenorocirea care domnea în casă, ci extincția, „ciuma” pustie din jurul cârciumii, singurul loc mai viu în ultimul timp în acest sat – pe vremuri, un loc idilic (astăzi, în fapt, o comună retrogradată). Tinerii s-au sinucis sau au plecat cu turma la oraș, la fel ca și fiica primarului zbârcit, căreia îi trimitea în fiecare lună tot salariul ca „fetița lui, draga de ea” să ajungă un cineva după ce va termina „Facultatea aia de făcut primari”… ori „universitate filosofico-economico-agrară”, gen (ceva nonsens, în orice caz, nu-mi aduc aminte exact).

    teatru-Pecs-4-600x399

    „Beznă de mină” este, de altfel, cea de-a doua parte a unei trilogii şi a fost pusă pe scenă pentru prima dată în coproducția Studio Yorick şi Compania „Tompa Miklós” a Teatrului Naţional Târgu-Mureş. Dacă această continuare abordează corupţia şi naţionalismul, două probleme existente la ambele naţii, dar tratate ca tabuuri în societatea tradiţionalistă maghiară, prima parte, „Flori de mină”, atacă teme precum alcoolismul, lipsa locurilor de muncă şi rata mare de sinucideri în rândul maghiarilor din Ardeal. În fine, partea a treia, „Apă de mină”, îşi înfige colţii în religie şi învăţământ, demonstrând eşecul educaţiei spirituale şi intelectuale în Transilvania. În plus: alte şi alte subiecte incomode pentru mulţi.

    Născut în 1981 la Târgu-Mureş, crescut la Arad, educat la Cluj şi revenit în oraşul natal, ca scriitor şi universitar, Csaba Székely a pornit cu dreptul pe drumul dramaturgiei. Prima sa piesă – „Do You Like Banana, Comrades?” (Vă plac bananele, tovarăşi?) -, o ascuţită satiră la adresa comunismului românesc, a câștigat Premiul regional pentru Europa la Concursul internațional de scenarii radiofonice BBC, în 2009, scrie despre autor Yorick.ro. De atunci, piesele sale şi montările lor au tot fost premiate în România, Ungaria și Marea Britanie. Cele mai importante texte de-ale lui reprezintă această serie de comedii negre despre viaţa rurală din Transilvania, aşa-numita Trilogie a minelor.

    Surse foto: jegy.hu, pnsz.hu, mihalylaszlo.hu, csiky.hu

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. E foarte ok ce ai scris după ce ai simțit ceea ce ai văzut. Problema extremismului, naționalismului, a urii, actualmente vorbind – absolut nejustificată dintre noi și ei / români vs bozgori continuă să ”ardă” – dar focul puturos e întreținut voit de ALȚII. Sper că știi de către cine și de ce. Atâtea secole de conviețuire, apăsare și suportare înghesuite în atâtea generații de suflete cer imperios ÎNNOIREA! Cum naiba să mai fie Transilvania sec XXI subiect de cuțit, sânge și ură între câți români și câți secui mai sunt acolo? Personal nu mai cred în veridicitatea scrierilor istorice. Mai contează cine a fost ”înainte” pe acest pământ de fabulă sau fabulos, cum să zic?! Chiar nu se poate trece de scârbă și ridicol niciodată ”orice-ar fi”? Normal că aveți cu ce să ne ridiculizați și normal că avem și noi de ce să vă urâm și etc. Și când 2 se ceartă al 3-lea cîștigă. Noi ne dăm în cap de secole și vrem să ne omorâm până la unu’ – în timp ce prințu’ charles va transforma lento frumoasa transilv în domeniu britanic. Cât îi trebuie României să fie cucerită într-un fel sau altul sau să-i schimbi guvernul, nu vezi? O plăsuță la poarta sărăciei, o dramă ”colectiv/ă” – din astea și avem urgent o țară fără creier / pe butuci. Deci faină piesa, dureros de faină în anacronismul ei continuu… Nu mai vreau frumuseți literar/istorice de genul. Sau talpa uriașă a globalizării va ”rezolva” frământarea asta demult ridicolă. App, eu aș masa refugiații sirieni pe la secuime p-acasă. S-ar face o liniște istorică mormântală. Am glumit dar cred că numai acolo ar fi ceva loc pt ei mai ales că ăștia nu se sperie de dracula.

      +1 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    3 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.