Copilăria din amintiri. Ce amintiri mi-a trezit doamna de la Almaș ce a așteptat muncitorii cu plăcinte

    de Mihai Todoca | 5 februarie 2021, 8:49 AM | Povești despre oameni | Topic special

    3

    (foto: Facebook Iustin Cionca)

    Mi-a atras azi atenția o postare pe facebook unde o doamnă în vârstă, vâzând niște muncitori la ea pe stradă, s-a gândit să îi servească cu niște plăcinte făcute de ea. Muncitorii respectivi se aflau în zonă pentru a săpa șanțurile și din fața casei ei, iar doamna a considerat că e un gest frumos și normal să le dea o mică gustare.

    Pe mine personal mă încearcă un sentiment de apreciere și respect față de doamna respectivă, dar și de muncitorul acela cu zâmbetul până la urechi. Îmi aduce aminte de momentele când să fii om nu îți era peste mână, politețea și bunul simț nu era un inconvienent, iar la un „Bună ziua” ți se răspundea cu „Bună ziua” și nu cu „Da, ce-ți dau?”.

    Departe de mine de a analiza poza, dar nu pot să nu mă gândesc la ce s-a gândit doamna aceea când a pregătit plăcintele acelea: „Ui că or vinit oamenii ceia. Să mă pun să le fac ceva repidie, că uită că or ajuns cu săpăturile și la mine. Nu-i frumos să nu-i omenesc pă oaminii aieștia”. 

    Iar postarea respectivă m-a transportat în timp. Eram la țară la bunici, la Nădlac. Ieșeam la joacă desculț vara și ne jucam fotbal în spatele casei. Cred că eram vreo 10 copii care băteam mingea cât era ziua de lungă, cu mici pauze de fugit până în grădină de unde luam o roșie, intram în cămară la taica (străbunicul) de unde, urcându-mă pe un scaun rupeam o bucată de salam de Nădlac, mai rupeam un dărab de pită și o tuleam înapoi la joacă. Iar mergeam la fotbal, iar dădeam cu mingea în găini, iar ne certa tanti Veta. Dar tot tanti Veta făcea dospite și ne chema să mâncăm și noi, apoi din nefericire iar ajungea mingea printre găini. Dacă nu ne chema tanti Veta, ne chema a lu’ Fabri să mai ciugulim una alta.

    Era soare, era cald și frumos, oamenii erau frumoși, iar din ceea ce mai făceau prin case, dădeau și la pruncii dă pă străzi. Iar asta nu că nu aveau, nu, ci doar pentru că așa era o obișnuință în zonele acelea.

    Vara se termina și începea toamna. Prima zi de școală, penarul nou cu mirosul lui proaspăt, ghiozdanul de care trăgeam încă un an dacă era bun și crampoanele acelea de cauciuc care te țineau maxim două luni. Zilele deveneau mai scurte, strugurii copți din via din spatele blocului dispăreau văzând cu ochii și se făcea mai frig. Începeau ploile și atunci unde să mai ieși afară la joacă? Mergeam între vecini, ne jucam pe un Sega sau Terminator, ne jucam cu mașinuțe și soldăței. Dacă se îmbolnăvea unul dintre noi, mama făcea ceva în casă și mă trimitea cu o farfurie cu clătite sau altceva să duc. Se întâmpla și în alte dăți, nu trebuia neapărat să se îmbolnăvească careva din noi. Pur și simplu dacă făcea cineva ceva de dulce prin casă, mama sau bunica punea un șervețel peste o farfurie și te trimitea să le duci și lor.

    Așa mi-aduc aminte că se întâmpla, și ceea ce era mai frumos, era că asta era considerată o normalitate, mai că nu o rușine. Dacă mă vedea mama sau bunica că ronțăi ceva și vreau să plec afară la joacă, fără să mai iau câteva bucăți afară pentru ceilalți copii… mi-o luam. La fel pățeau și ceilalți copii, nimeni nu era mai presus de celălalt.

    Cam asta mi-a transmis doamna de la Almaș, normalitatea aceea frumoasă, pe care din nefericire o găsim tot mai rar în oraș, dar din fericire, la țară… încă nu s-a pierdut. Să ferească Domnu să intri în casă la careva și să refuzi un „blid cu supă dă pui, un pireu cu șnițel și/sau o țuiculiță. Nu se face!”, ar zice bunica.

    Până la urmă, cred că așa s-a gândit și doamna aceea de la Almaș: „Or vinit oaminii aieștea aci la muncă și io să nu le duc oleacă dă plăcintă? Apu dacă am făcut, cum să nu le dau? Nu se face!”.

    Și îi dau dreptate. Este ceva în conștiința acelor oameni, ceva în ADN-ul lor, care pe cum te apropii de oraș se pierde. Nu știu ce mai exact, bunul simț, modestia… dar e ceva, iar acel CEVA ar trebui predat în școală.

    Distribuie articolul

    Comentarii

    1. Da,asa am procedat si noi ,care am mai crescut pe la.tara,duceam la vecini ,una alta de la.bunici.Punea saraca bunica pachet si la vecini,sau daca facea cineva ,ceva dulce,hop cu farfuria cu servetel la vecina.Astea ,la.generatiile.viitoare ,daca nu avem grija se pierd.Ptr ca asa au facut sa se ajunga ca si afara,zbang usa in urma lor cand intra in casa,nici macar un “buna ziua”,nu isi spun intre ei.

      0 voturi
      +1
      -1

    Scrie un comentariu

    4 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.