Bunică-mea trebuia să fie primăriță!

    de Eugenia Crainic | 25 septembrie 2020, 10:12 AM | Blogul Special Arad

    3

    Mi-am dat seama, încă în zorii zilei, că azi se termină campania electorală, drept care orice-aș fi scris ar fi pălit în fața marelui final de turnir în care candidații s-au provocat tot la a doua postare: în săbii să ne cârpim sau în ciorapi să ne mirosim?

    Am ales, ca atare, să reclădesc o povestire mai actuală ca niciodată, la care m-am gândit încă de ieri de la prânz, după ce-am auzit, pe o terasă, o discuție între două doamne, cu o concluzie care suna astfel: „Știi de ce nu sunt buni toți primarii? Pentru că nu au, dragă, calități manageriale!” Mi-am dat seama, brusc, că bună-mea, o viață de om, a prestat un excelent management de bătătură. Dar iată povestea…

    Bunică-mea Floare, din partea tatei, avea un talent managerial ieșit din comun. Bine, a murit în februarie’89, n-a apucat Revoluția, așa că n-a apucat nici să afle că metoda prin care l-a manipulat pe bietul moșu’ se numea management. Dar să vă dau un exemplu. De pildă, se trezea dimineața devreme, asta însemnând ora șapte, își peria părul lung, și-l aduna într-un coc simplu, apoi se lega la cap cu unul dintre cele 112 baticuri pe care i le-am numărat în dulap când a venit vremea să le inventariem și să le dăm de pomană. Se încingea cu un șorț petrecut pe după cap, apoi îl striga pe moșu’. El, săracul, era treaz de la șase, drept care, când auzea „Paaasculeeee!”, îi venea să fugă-n sat. Cu doru’. Doru’ să scape de buna, nu altul.

    Iute de picior, buna dădea o raită prin bătătură, își rotea ochii peste tot, apoi băga de vină: „Vai, Pascule, iar ai dat cu mătura de parcă-i bât. Uite ce-ai lăsat lângă gard! Crengile alea-ți intră-n ochi, da’ nu le-ai tăiaaaa… Să nu cumva să repari cioaca aia de la poarta grădinii, că poate te hului!” Și tot așa, vreo 15 minute. Pascu n-o auzea. N-o mai auzea de vreo douăzeci de ani, dar ritualu-i ritual. Buna, văzându-l absent și mohorât, ca mai întotdeauna, bănuia că-i pare rău că n-a prestat cum trebuia și se mai înmuia: „Haida, Pascule, hai să mânci, că ți-am pus pe masă. O fi vremea!”

    După ce mânca, Pascu reintra în malaxor. „Pascule, du-te adă vădra de dat la porci! Pune apă la fiert, să înmoi hurlăul! Da’ întoarce-te o țâră și dă-mi lingura aia de lemn, că nu ești paralizat, să pot învârti oleacă în lăturile astea. Gata, acuma-s numa’ bune. Haida, fugi și dă-le iute la porci, să nu se răcească, că așa mergi, de gândești că vii. Mai fuguța, că guiță ăia de-i asurzesc și pe vecini.” Și moșu dădea vădra, aducea hurlăul, căuta lingura de lemn, era ud în spate de alergătură, dar tot executa ordinele. În afara tușei finale a lăturilor, cu destinația precisă „vălăul porcilor”, contribuția matinală în gospodărie a bunei Floare se reducea la zero.

    Cu toate astea, după ce porcii tăceau, moșu’ reușea să se facă nevăzut pe undeva, iar lumea începea să răsară pe uliță. Buna își schimba cârpa de pe cap și șorțul cu unele bune – de ieșit la stradă – , apoi se proțăpea în fața porții cu mâinile-n șolduri, așteptând să se apropie vreo vecină, cineva, oricine, care doar atât trebuia: s-o întrebe ce (mai) face. Ca la un semn, vecinei i se prelingeau în urechi toate realizările din dimineața respectivă ale moșului Pascu, însușite de bună-mea cu un aplomb demn de cartea recordurilor și de orice campanie electorală. „Vaaai, dragă Victorie, ce să fac?! Iaca, duc casa-n spate, că n-am pe cine mă bizui. De azi-dragă-dimineață mătur, tai, fac, dreg, dau la porci, fierb… vai și-amar! Că Pascu, iaca, nici dacă-l strigi nu dai de el…” Iar nană Victoria, dând din cap și căinând-o pe buna, se îndepărta cu pas domol. Că nici ei nu-i era mai bine, de bună seamă!

    În fundul curții, sub nucul ‘ăl bătrân, moșu’ îndopa gâștele. Buna, proaspăt ajunsă din uliță, se înmuia brusc: „Vai, Pascule, ce m-aș face io fără tine?! Da’, auzi, ține mai bine gâtlejurile alea, că le sugrumi în loc să le-ndopi cum trebe! Și adio ficați!”

    Cumva, niciun edil din draga noastră țară n-a fost mai priceput, în ultimii 30 de ani, decât ar fi fost bunică-mea. Păcat, biata, că n-a apucat democrația, să vadă că s-a născut „lider”. Revenind la metehnele primarilor post-revoluționari, sunt în oglindă cu „talentele” manageriale ale bunică-mii: să dea ordine se pricep toți, să nu facă mare brânză iarăși se pricep toți, să-și însușească munca și meritele altora, ce mai, sunt campioni! Mă gândesc tot mai serios să analizez cazul, să văd dacă nu cumva „primăreala” se transmite genetic. Dacă umplu lista pe partea cu pro mai mult decât pe partea cu contra, la viitoarele alegeri candidez de primăriță.

     

    Sursa foto: Ocna Mureș Online

     

    Distribuie articolul

    Comentarii

    Scrie un comentariu

    9 + 6 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.