Poate că ideea mea de a pune lumină așa, pe nepusă masă, pe o franciză cu niște supereroi este percepută infantilă și nesăbuită, având mai ales în vedere că vine la doar două zile după articolul de opinie foarte serios și foarte bun al lui Valer Mărginean despre justițiarismul pe cont propriu (Ne facem singuri dreptate sau o acceptăm pe-a lor? Și alte întrebări grele), nu de alta, dar luarea justiției în propriile mâini este o practică la ordinea zilei în benzile desenate și în filmele inspirate de acestea. Însă tocmai despre dreptatea în afara ori în cadrul legii NU vreau să scriu acum și aici.

Ca orice poveste SF axată în primul rând pe acțiune, chiar și în numele bătăliei morale și etice dintre bine și rău, și X-Men se încadrează într-o astfel de temă ușoară, în principiu de divertisment. În schimb, aș puncta faptul că povestea mutanților X-Men s-a distins încă de la început de alte produse Marvel Comics prin valențele sale umaniste, axându-se pe diverse și serioase probleme sociale reprobabile care persistă și în ziua de azi, cum ar fi rasismul, cu toate manifestările sale, de la discriminare la „simple” prejudecăți, marginalizări, neacceptarea diversității și instinctuala frică de necunoscut, dar nu sunt ocolite nici teme precum demagogia și corupția justiției, ori a clasei politice.

Și în timp ce unii ar putea considera că aceste teme sau lecții nu sunt demne de discuție între adulți într-o asemenea manieră copilăroasă, eu, personal, cred că sunt bine venite și chiar necesare din când în când. Dacă discuția răsare într-un mod indirect, ascunsă sub umbrela colorată a divertismentului, mai ales în cazul copiilor și adolescenților, care trebuie să înțeleagă anumite valori umane într-o formă atrăgătoare pentru ei, este cu atât mai eficientă.

Ultimele două decenii au fost marcate, ce-i drept, mai mult decât era cazul, în acest domeniu particular al culturii pop, de saga „Avengers”, a cărei popularitate se cam estompează acum (în sfârșit! – aș adăuga), dar este de remarcat faptul că acea serie de filme nu se apropie nici măcar pe departe, în privința mesajului social și umanitar, de X-Men, o franciză care, în România, din păcate, nu a fost primită adecvat, deoarece a ajuns prea târziu și într-o formă deja alterată.

Firește, înainte de Revoluție, cultura benzilor desenate nu era un fenomen remarcabil în țara noastră. Singurul produs X-Men care a ajuns la noi și era destul de apropiat de materialul sursă – care, în opinia mea și a multora, este seria de benzi desenate numită „The Uncanny X-Men” – era animația televizată, un serial cât se poate de caraghios și total clișeic, în bizara atmosferă a anilor ’90, difuzat de Fox Kids (redenumit ulterior Jetix), post TV care a apărut la noi, în schimb, abia în 1999. Eu mă-ndreptam deja spre adolescență pe atunci, așa că nu pot spune că eram un fan. De fapt, am văzut doar două-trei episoade din animația X-Men și am fost, aș putea spune, chiar dezgustat. Probabil pentru că, cu câțiva ani înainte, când aveam 8 sau 10 ani, am primit două benzi desenate X-Men (doar două – erau o raritate pe atunci, ale mele fiind aduse, de fapt, din Ungaria), astfel că eu am avut ocazia să percep aceste povești cu ochi complet diferiți (inclusiv astăzi, recitindu-le), semnificativ mai profunde și tragice față de felul în care au fost transpuse și rescrise în seria animată sau, mai târziu, în filme.

Spre bucuria mea, ambele mele reviste de benzi desenate fac parte din cele mai bune și cele mai populare arcuri narative, din așa-numita „Eră Claremont” (scrise de Chris Claremont, inițial alături de ilustratorul John Byrne și supravegheate, desigur, de creatorul principal, Stan Lee), „Saga Phoenix” și „Masacrul Mutanților”.

După cum a descris însuși Stan Lee, „în literatura de benzi desenate este de-a dreptul fără egal acest nivel de umanism și autenticitate a portretizării personajelor, respectiv acel sentiment de unitate generat de cea mai îndrăzneață fantezie, dimpreună cu cel mai pur și frapant realism. Aventurile vertiginoase și consistente sunt împletite cu aceeași inventivitate de neegalat cu întrebări filozofice palpitante și probleme morale care stimulează munca în echipă”.

Copil fiind, ceea ce eu am reușit să învăț din aceste două benzi desenate a fost că a fi un erou nu este chiar atât de încântător pe cât pare, adesea vine cu mari sacrificii, cu pierderi reale și dureroase, remușcări și amărăciune, am învățat că uneori chiar și visele mor și, oricât de ciudat sună, de aici am învățat cât de importantă este onoarea, am învățat că oricine merită o a doua șansă sau că până și cei mai buni mentori sau lideri greșesc uneori, am învățat că puterea nu este răspunsul la orice problemă, că lupta împotriva crimei cu crimă înseamnă doar mai multă violență, dar și faptul că în ciuda tuturor dificultăților și tragediilor, cei care pot, trebuie să lupte neîncetat pentru cauza dreaptă.

Nu o spun doar eu: X-Men diferă fundamental de alte benzi desenate cu supereroi. În esență, desigur, toate poveștile cu și despre supereroi sunt niște pastișe despre lupta ancestrală dintre Bine și Rău, transformând astfel lumea într-un loc mai bun, dar, în majoritatea cazurilor, acea luptă cu Răul este un concept destul de vag, izolat și adesea caricatural. Prin urmare, adevărata misiune umanistă ajunge în derizoriu. Nu și în cazul X-Men, tind să cred, deoarece aici lupta este totodată o misiune existențială, care implică o întreagă societate. Mutanții X-Men se străduiesc în aceste povești să conviețuiască cu oamenii temători, suspicioși și ostili, care refuză să îi accepte, pentru că sunt diferiți și, mai ales, mai puternici, deci periculoși.

Ideea de a fi diferit, apelativul „mutant” (adesea în sens peiorativ) este nucleul real al poveștilor X-Men, eclipsând termenul de „erou” sau „supererou”. Nu este o coincidență faptul că franciza a devenit un vehicul pentru numeroase analogii pentru problemele drepturilor minorităților din întreaga lume, pentru intoleranța rasială și religioasă, „purificare etnică” etc.

O scurtă și rapidă istorisire, pentru cei care nu sunt în temă (cu toate că mă îndoiesc că e cazul): personajele X-Men au fost create de Stan Lee și Jack Kirby în 1963 și drept inspirație a servit Mișcarea pentru Drepturile Civile din SUA. De exemplu, Profesorul X și Magneto au fost modelați după nimeni alții decât Martin Luther King Jr. și Malcolm X. Sigur, cele două personaje nu sunt oameni de culoare, există însă atât negri, cât și alți reprezentanți ai altor grupuri etnice ca personaje principale în X-Men. În aceeași ordine de idei, nu este surprinzător că, de curând, a revenit în atenție și ideea că X-Men a fost Woke „înainte să fie cool” până și în termenul folosit și generalizat astăzi, care include mai multe tipuri de inegalități sociale.

X-Men nu a fost un „hit” din start. Nici nu e de mirare, pentru că benzile desenate erau pe atunci – în general – extrem de juvenile, chiar cretine. Seria a fost anulată în 1970 din cauza vânzărilor scăzute, dar după relansarea din 1975 și cooptarea în echipă a scenaristului Chris Claremont, X-Men – rebotezată mai întâi „The All-New, All-Different X-Men”, apoi „The Uncanny X-Men” – a devenit una dintre cele mai celebre și de succes francize Marvel, mai ales în anii ’80, când, dintr-odată, poveștile au primit o infuzie de seriozitate, un oarecare realism și o mare doză de umanism. După aceste „mutații” în firul narativ, X-Men a devenit una dintre cele mai longevive serii de benzi desenate, „mergând” înainte până în 2019, deci timp de 44 ani.

În anii ’90, până în 2011 (numită Era Post-Claremont), faima X-Men a început să pălească notabil, iar ulterior, în 2019, seria a fost regândită și repornită (reboot), dar între timp franciza a ajuns deja și pe marele ecran, începând cu filmul regizat de Bryan Singer în 2000. Seria cinematografică a însemnat un reboot cât se poate de haotic și absolut penibil, în opinia mea, care nu a făcut altceva decât să ultra-comercializeze personajul favorit, Wolverine.

Seria animată dinainte de asta, care a rulat timp de cinci sezoane (din 1992 până în 1997) în paralel cu benzile desenate, a fost, de asemenea, un fel de reboot și, după cum am spus mai devreme, unul destul de nerafinat, dar…

recent, serialul a fost reînviat cu o continuare directă pe Disney+, cu titlul „X-Men ’97”, iar acesta e, cred, exact de ceea ce are nevoie Marvel acum ca să se reinventeze. Nu neapărat pentru a reveni „glorios” și pentru a suprasatura din nou industria cinematografică cu încă o echipă numeroasă de supereroi și alte noi povești și crossover-uri infinite, ci pentru a arunca o lumină, încă o dată, asupra unor povești, într-adevăr, comerciale, dar, totuși, cu un mesaj cu adevărat folositor pentru societate, un îndemn la acceptare, înțelegere și pace. Pentru că lumea a rămas, în ciuda marilor schimbări privind egalitatea de șanse, la fel de lamentabil de divizată ca-n secolul trecut, în ciuda semnelor – sau doar mie mi s-a părut? – pline de speranță din anii ’90.

Cred că – într-o formă sau alta – avem nevoie de o renaștere a acelor vibrații minunate, a acelui optimism nebun și strălucitor al anilor ’90, a acelui strop de libertate fără precedent, de acea perioadă lipsită de amenințarea majoră a războiului din imediata apropiere (mai puțin în fosta Iugoslavia, dar nu cred că s-a pus problema extinderii conflictului militar în alte țări europene). Acel feeling unic și acel clocot nouăzecist este transmis fascinant în noua serie „X-Men ’97” (pentru cei nostalgici sau pur și simplu plictisiți, aceasta restabilește inclusiv farmecul seriei animate vechi), de aceea o și recomand. Atât și nimic mai mult, pentru că, evident, ar fi futil și stupid să credem sau să pretindem că un serial de desene animate poate aduce pacea mondială și îmbunătățiri radicale în etosul global, dar… cum schimbarea pornește, de regulă, dintr-un sentiment îmbrățișat la modul general, indiferent de unde provine, n-ar fi rău. În plus, ar fi și amuzant.