Bucuria (re)întâlnirii, chiar programate cam în pripă, cu unul dintre cei mai importanți poeți ai Aradului, nu poate fi întrecută decât de cea a unei discuții amicale, la „o cafea” (eu cafea, el ceai verde) pe „teme de actualitate” cum s-ar fi spus pe vremea când aveam o singură televiziune și-un singur „conducător iubit” căruia i se dedicau ode. Cum întâlnirea și discuția au avut loc la mai puțin de 48 de ore de la „oda Aradului și-a conducătorilor iubiți”, pe care conducătorii ăștia și-au plătit-o la singura televiziune dispusă la astfel de practici, nu puteam ocoli subiectul.

După un minut, poate nici atât, prietenul poet îmi spune că ei au fost sinceri când au prezentat Aradul așa cum l-au prezentat. Desigur, spunând „ei” s-a referit, fără să-i numească (rafinament poetic), la liota de politicieni care au populat spațiul din jurul moderatoarei care-a bătut recordul mondial la zâmbit tâmp și interpretat orgastic un text din care nu înțelege nimic. Au fost sinceri pentru că pur și simplu așa îl văd ei, iar ceea ce văd li se pare extraordinar, fapt ce trădează frustrările unei copilării mult prea marcate de noroaiele de pe ulițe. Iar acum, când au dat de pantofi și-au descoperit asfaltul nu pot depăși aceste repere. Concluzia lui de trist prizonier al amintirilor unor frumuseți dispărute a fost că „acest Arad nu mai este și Aradul meu”.

Mi-aș permite să duc ideea mai departe. Oamenii ăștia – nu doar cei care au prezentat, cui a avut putere să urmărească „oda” televizată în direct, Aradul pe care și l-au însușit, ci toți politicienii – au ajuns să se creadă nu aleșii noștri, ci aleșii lui Dumnezeu, așa că nici viața n-o mai percep și înțeleg ca noi. Trăim vieți paralele, în universuri paralele și este tot mai greu de înțeles dacă toate astea sunt cu adevărat realități sau sunt doar năluciri trecătoare.

Anut trecut, prin septembrie, când așteptam cu teamă facturile la curent și căldură, când eram tot mai îngrijorați de dobânzi și de inflație, parlamentarii noștri s-au gândit că este cel mai potrivit moment să le mărească salariile (indemnizațiile) celor mai destoinici dintre aleșili locali, adică primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene. Iar explicația unuia dintre parlamentari, liderul deputaților PSD, pe nume Alfred Simonis, a fost stupefiantă în nesimțirea ei mincinoasă: primarilor le plâng copii de foame! Să-i fie împlinită explicația și să fie respectată ca și cum ar fi adevărată. Evident, parlamentarii n-au ținut cont de indignarea cetățenilor, ca de obicei, așa că propunerea a fost pusă în practică.

Apoi, a venit rândul funcționarilor din instituțiile centrale care sunt implicați în proiecte finanțate din fonduri europene atrase de statul român să primească un spor de până la 50% din salariu. Greu de înțeles care ar fi motivația acordării unor astfel de sporuri, dar fiind vorba despre funcționari din ministere și alte instituții apropiate acestora, nici nu are rost să căutăm vreo logică.

Evident, n-au fost uitați nici primarii și președinții de consilii județene, cărora li s-a pus la dispoziție încă o pârghie prin care să poată controla și mai bine personalul, oricum supus, încă de la angajare, mofturilor acestora. Așadar, există deja o lege prin care este permisă majorarea salariilor funcționarilor publici, după cum „vrea mușchii” primarului sau președintelui CJ, în funcție de disponibilitatea fiecărei instituții locale, până la limita salariului viceprimarului sau vicepreședintelui de CJ plus 25%. Ei, de-acum e liber la salarii babane pentru secretare sau pentru alți pulifrici de prin primării sau consilii județene.

Cum era și firesc (într-o lume atât de paralelă cu a noastră), trebuia intervenit iarăși la indemnizațiile aleșilor locali de frunte (primari și președinți de consilii județene), ca să nu mai ajungă săracii lor copii să moară de foame. Așa că un om de vază în celălalt partid serios de la putere, PNL, Marcel Boloș, ministrul Investițiilor și Fondurilor Europene, a depus un proiect de OUG prin care urmează să fie majorat sporul pentru gestionarea proiectelor finanțate din fonduri europene, de la 25%, la 50%. Motivarea liberalului ăsta este cel puțin la fel de halucinantă ca și a pesedistului care vorbea despre copiii primarilor. Deci, zice Boloș despre primari că (tineți-vă bine!) „munca lui zilnică, faptul că renunță la multe lucruri în viață ca să o ducă mai bine comunitatea, asta ne motivează să acordăm acest spor”! Așadar, oameni buni din sate, comune, orașe și municipii, când observați cum le crește nivelul de viață al primarilor voștri, când vedeți cum le sporesc averile de parcă toți câștigă lunar potul cel mare la loto, să știți că ei de fapt renunță la multe lucruri în viață doar ca să vă fie vouă bine. Când fac câte-o licitație aproape pe față trucată ca să fie câștigată de „năpăstuitul care trebuie”, tot pentru a vă fi vouă bine o face.

Cinism, nesimțire, aroganță de ministru îmbuibat.

Ce fonduri atrage un primar pentru a merita să fie plătit mai bine? Sau funcționarii din echipele de proiecte? În realitate, fondurile sunt atrase, de cele mai multe ori de firmele care fac proiectele și asigură consultanța, punându-și la dispoziția beneficiarilor know how-ul în materie. Funcționarii măcar întocmesc actele de la dosar, dar ce fac primarii?

De altfel, una dintre dovezile „activității” primarilor în atragerea de fonduri europene este aceea că investițiile finanțate din fonduri europene sunt aleatorii, ca să nu zic haotice, multe ieșite din sfera necesităților stringente ale comunităților. Altfel spus, se iau fonduri pentru investiții din domenii aflate la îndemâna proiectanților consultați sau a consultanților, nu a celor care ar fi necesare comunităților, localităților. Evident, această brambureală, bine plătită după cum se vede, se mulează perfect pe incapacitatea aleșilor de a realiza strategii coerente de dezvoltare a localităților.

Și uite-așa, în timp ce ei, aleșii, contempleză tâmp „mari realizări” folositoare doar propriei lor imagini, dispare încet, încet identitatea localităților, în locul lor apărând niște falsuri, niște clone făcute nu din ADN-ul originalului, ci din mostre de frustrări, incompetență și aroganță ciocoistă. Și se vor lăuda cu aceste clone, pentru că oricând se va găsi câte-o „realitateaplusteve” gata să ridice în slăvi orice pentru bani, până când tot mai mulți fie vom crede, fie ne vom resemna cu viața ce ne este dată. Viață care deja nu mai este ca a lor.

Și totuși, atâta timp cât în imina și-n sufletul poetului „Aradul meu” trăiește, acolo este și „Viața mea”. Iar asta îmi aparține, așa cum aparține fiecărui cetățean din Aradul meu.