„Am îngropat” măștile… dar ceasul resuscitării orașului întârzie

    de [email protected] | 16 mai 2021, 6:25 PM | Gonzo | Strada | Topic special

    0

    Jurnalul lui [email protected], 15 mai 2021

    O zi deosebit de frumoasă într-un oraș sedentar, lipsit de vlagă, ciopârțit de vreme, descompus puțin câte puțin, în bucăți căzute pe asfalt și lăsate la voia ploilor de primăvară, ca ulterior să spele urmele crimelor urbanistice. Ieri seara am văzut fața adevărată a orașului. Lămpile nu au funcționat pe o stradă lăturalnică, decât la câte o intersecție. Liniștea morbidă a ascuns sub preș orice urmă de viață, iar orașul și-a lăsat la vedere, ostentativ, mizeria în care se scaldă. O familie de gândaci se plimba nestingherită pe trotuar, în fața mea. I-am înjurat și au fugit într-o crăpătură. Nimic personal. Astăzi, sub mine, mai jos cu trei etaje, o stradă centrală nu are nimic de adăugat la amintirile mele nocturne. Un fleac. A văzut, cu siguranță, multe. Se aud doar ciripiturile păsărilor și simt pentru prima oară mirosul frunzelor de pe copacii de vizavi. Nu e nici urmă de smog, de fum de eșapament, de bârâială de mașini second-hand, cu șoferi idioți, care apasă accelerația până la semaforul aflat la doar câțiva metri. E o zi prea frumoasă și pașnică pentru un oraș mort pe dinafară și cine știe cât de viu pe dinăuntru… cine să mai știe cât de viguros în nostalgiile lui exasperante, ori în speranțele lui deșarte despre ziua de mâine.

    Toate aceste reflecții nu s-au consumat azi, însă. Nici ieri.
    Sunt fărâmituri de amintiri irelevante, încă vii, de acum un an și ceva, din Aradul în lockdown. Un oraș nu mai puțin și nu mai mult plictisitor în acea perioadă decât orice alt oraș din lume, Timișoara, București, New York, Tokyo, ori aiurea, unde nici dracu’ nu s-ar pișa-n boscheți.
    Arad. Doar un alt oraș în care nimic… și puncte de suspensie.

    Dar astăzi e o zi mare. 15 mai 2021. Semi-sfârșitul unei ere bizare, o eră izbucnită pe neașteptate și înjurată timp de un an de zile între patru pereți, la nivelul nesimțirii cu care a survenit în viețile noastre, imaginată ca un gândac și storcită pe trotuar în orice fantezie sălbatică, scuipată, lăsată la voia ploilor de primăvară, ca să șteargă urmele incriminatoare.

    De astăzi, 15 mai 2021, GATA CU MĂȘTILE PE STRADĂ.

    De astăzi, putem mima că e ca înainte.

    Suntem demascați, în sfârșit. Și?

    De astăzi suntem – din nou, ca înainte – „liberi”, onești prin mimică, dar cu privirile goale.
    Astăzi ne putem da seama că, în realitate, nimic nu s-a schimbat.
    Orașul e la fel de virusat cu nepăsarea și cu neputința noastră.
    E un oraș la fel de gol, la fel de trist, la fel de plictisitor.
    La fel de „terifiat” de ploaia de mâine, ce să zic… Doar alte murdării spălate gratuit.

    Unii dintre noi au rămas cu mici sechele. Mă gândesc la copii și, mai ales, la adolescenți. Un an de zile fără prea multe interacțiuni fizice, fără educație eficientă, fără prea mari posibilități de distracție. Fără șansa ca sângele tânăr să fiarbă.

    Am făcut câteva poze în parc, în timpul zilei, singura parte a orașului în care am găsit urme de viață citadină autentică, specifică acestei perioade. Și pe faleză. Adolescenți și copii, în mare parte, plus părinți, tineri și ei. Zâmbete sincere, aproape nicio mască. Aproape. Câțiva încă n-au aflat… sau au preferat să păstreze protecția facială. Un băiat cam de 14 ani a pedalat după mine în grabă, îngrijorat fiind că i-am imortalizat libertatea de 15 mai 2021. Ce intenții ascunse aveam? Ce prejudecăți ostile m-au târât pâș-pâș în lumea lor, a tinerilor, ca să le stric ziua, prima zi fără mască după atâta amar de vreme? A uitat să mă întrebe esențialul: cu ce drept am venit, am pozat și am plecat? „Am pus muzica prea tare?”, m-a-ntrebat, vizibil speriat de consecințele de care nimeni nu are chef. Mai ales la 14 ani. Mă uitam jos de pe dig, prietenii lui aveau o boxă din care se auzea ceva hip-hop. Nici n-am băgat de seamă, dar nici nu m-a deranjat, firește. L-am liniștit, muzica nu era prea tare, i-am spus că nu sunt sub nicio formă un turnător al autorităților. Nu sunt sigur dacă m-a crezut. I-am văzut zâmbetul, oarecum bănuitor și nesincer. Mă întreb dacă și-ar fi scos limba zeflemitor, de-ar fi fost nevoit să mai poarte mască.

    Terasele centrale sunt pline, desigur. Și ziua, și seara. La fel a fost și cu o zi în urmă, când restricțiile erau încă în vigoare. Nicio diferență, măștile oricum nu-și aveau rostul aici. Un chef cu muzică retro, la ștrand, a fost ca în zilele bune, fără griji, ca înainte de pandemie. Dar s-a încheiat la miezul nopții, că legea încă impune asta.

    Am făcut un mic ocol, în drum spre acasă. Orașul nu e neapărat pustiu sâmbătă seara, puțin înainte de miezul nopții. Mici grupulețe răsfirate, dar în afară de bucuria revederii, fără restricții, există motive veritabile de bucurie asigurate de acest oraș? Dacă există, cât timp ne va trebui ca să le redescoperim? Va fi un oraș mai viu la vară… dar apoi? Rutina obișnuită? Care dintre rutine? Cea din pandemie sau cea de dinainte?

    Am văzut un singur gândac, pe marginea trotuarului, pe o stradă centrală. Un gândac mic, tânăr, probabil singurul supraviețuitor al familiei. Ori doar junele debusolat, care fugea acasă la ora închiderii orașului, din obișnuință.

    Distribuie articolul

    Scrie un comentariu

    7 + 2 =

    Redacția Special Arad își rezervă dreptul de a selecta și a modera comentariile în funcție de relevanța lor față de subiect. Comentariile care nu fac referire la subiectul prezentat nu vor fi aprobate. De asemenea, răspunderea juridică aparține autorului comentariului.

    Acest site folosește cookies. Prin navigarea pe acest site, vã exprimați acordul asupra folosirii lor. Am actualizat politicile în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Detalii.