Întotdeauna experiența străzii ar trebui să fie revelatoare pentru un om politic. Arată distanța sau plierea pe interesul public; ar trebui să ghideze, să corijeze, să fie chiar substanța însăși a demersului sau discursului politic – esența democrației reprezentative. Până la urmă materia primă într-o democrație e dată de transferul de încredere între cetățean și reprezentantul căruia îi încredințează mandatul pentru a-l reprezenta. Încrederea se câștigă sau se pierde în stradă.

Dar nu despre lucruri abstracte vreau să vorbesc, ci despre lucruri concrete, simțite în stradă; desprinse din discuții cu mulți dintre concetățenii noștri.

Este multă indiferență, saturație, neîncredere, sentiment de zădărnicie; acumulate în ani de zile de politică tranzacțională, de minciună și ipocrizie. Mulți oameni se simt ca o masă de manevră în mâna unor păpușari a căror principală abilitate și menire este un soi de „inginerie socială”: manipulare prin propagandă, machete, promisiuni niciodată onorate; așteptări nicicând adresate. Mulți simt acut abandonarea interesului public. Percep guvernarea, fie locală, fie centrală, ca pe un clan cu interese și valori proprii, decuplate total de interesul public; corupția nu mai șochează, nu mai există spațiu pentru dezamăgire. Revolta și frustrarea sunt surde, prezente, palpabile. Există acut distincția între Noi și Ei. “Toți sunt la fel” și absenteismul de la vot sunt în fapt reacții de apărare – indiferența față de nuanțe; abandon și retragere în carapace. Este o formă de înfrângere; o mare parte dintre oameni se simt înfrânți.

Pe de altă parte există încă teamă. La 34 de ani de la Revoluție există teamă în stradă: “nu vă semnez pentru că s-ar putea să îmi vadă semnătura”. „Mi-e teamă pentru locul meu de muncă”. „Vă susțin dar nu pot să o arăt”. Senzația că s-ar putea să existe o Poliție a semnăturilor; că oamenii care controlează, stăpânesc – Aradul sau România – “EI” care pedepsesc „crima” de a avea opțiuni politice – altele decât partidul-stat. Sigur că nu pot să cred așa ceva; dar teama există. Și este revoltător ca într-o țară pe care ne-o dorim liberă, într-o țară în care s-a murit pentru libertate să existe teamă.

Există însă și speranță și înverșunare. Sunt convins că există o masă critică de oameni care își vor orașul înapoi; care vor să fie respectați. O Românie fără teamă, fără lichele și impostori în demnități publice.

Pe 9 iunie vom ști cât de mulți suntem.