Se fac astăzi 2 ani de când Abel Apostol, „Văruțul” tuturor de la baza de tenis „Riviera”, a dispărut de parcă l-ar fi înghițit noaptea de 1 spre 2 mai, 2013…
Abel nu a „plecat din peisaj” cum dispar oamenii când pleacă din peisaj… înmormântați într-un loc cert, la care apropiații lor se reculeg, se roagă, pun flori și plâng – și de aceea moartea, respectiv uciderea sa urmată de încimentare, incinerare, scufundare sau dezintegrare reprezintă un caz cu totul special, cutremurător în detaliile sale – cu atât mai mult cu cât sunt necunoscute… aceste detalii.
Dacă autorul, Adrian Buleu, e demonstrat îndeosebi prin rezultatele științifice ale expertizei criminalistice asupra locurilor în care a purtat criminalul cadavrul (o certitudine pe care nu credem că o mai contestă sincer nici măcar soția sa, Alina) – ei bine, atât modul de operare cât și locul pe care i l-a ales cel care, cu siguranță, speră să iasă din pușcărie în maxim 10 ani, sunt învăluite într-un mister oribil, nedrept, întunecat.
Să fie culpa oarecum comună a autorităților polițienești și judecătorești că nu au făcut eforturi mai mari în a căuta și găsi cadavrul lui Abel – mai cu seamă în locurile în care aparținătorii victimei suspicionează că s-ar afla – incluzând, în primul rând, subsolul casei de la marginea satului Sânpaul? Dacă da, să și-o asume așa cum ne asumăm și noi singura armă permisă unor jurnaliști: suspiciunea bazată pe informațiile care circulă.
Păstrând o rezervă destul de greu de anihilat (precum coșmarurile date de acest eveniment multor contemporani) asupra profesionalismului celor ce s-au ocupat strict de crimă, „elodizând” cazul  –  sperăm, totodată că aceasta este ultima comemorare de acest fel… în absența vicimei.
Ca Abel să se odihnească în pace barem „dincolo” – dacă aici nu a prea avut cum – în conformitate cu drepturile oricărui om fie el, sau cu atât mai mult cu cât, ucis.