Dincolo de faptul că azi ar putea avea loc o licitație ciudată, iar mâine se vor da diplome și distincții, Ziua Aradului, cel puțin oficial, e sâmbăta, în 22 August.

Cum am spus în articolul de luni, dezvoltarea Aradului din primele decenii ale secolului XIX a dus logic la ieșirea din rândul orășelelor camerale, subordonate financiar centrelor mai mari, în cazul nostru Timișoarei. Intenția Aradului de a deveni un oraș cu drepturi egale cu cele ale marilor orașe din Imperiu s-a arătat încă de pe la sfârșitul secolului precedent. Nu era vorba doar de un simplu act de semnat, orașul a trebuit să plătească o sumă considerabilă pentru a-și „cumpăra” libertatea. Suma a fost achitată în 13 ani, astfel încât împăratul Francisc a fost pus în fața faptului împlinit în 1808 și cu toate acestea i-a mai trebuit peste două decenii să semneze, în aprilie 1834, actul prin care Aradul „se eliberează”, așa cum formulează Sándor Márki în monografia sa a Aradului, de pe acum clasicizată.

Aproape deloc cunoscut, în acest proces a jucat un rol însemnat Kornya Barbu János, adică Ioan Cornea Barbu, avocat, președinte al tribunalului arădean, cel care în 1812, după o dezbatere furtunoasă în consiliul orășenesc, formulează o întâmpinare la împărat. După ce prezintă istoria pe scurt a orașului – este, probabil, prima monografie a localității – argumentează necesitatea ca Aradul să devină oraș liber.
Ioan Cornea Barbu era descendentul unei familii de români din Ileni, Țara Făgărașului, înnobilați de Gabriel Bethlen. Tatăl său, tot Ioan și tot avocat, s-a stabilit la Arad în a doua jumătate a secolului XVIII, punând bazele la cel puțin două familii arădene istorice, Cornea și Barbu, cu ramificații în Pecica și în Răpsig. De altfel Doina Cornea a fost și ea o descendentă a acestei familii.

Am pomenit de Cornea Barbu pentru că Aradul nu îl reține și pentru a ilustra faptul că pe atunci originile etnice însemnau altceva decât acum, românii fiind la fel de implicați în treburile publice ca și celelalte naționalități care locuiau pe atunci în Aradul care avea pe undeva între 15-20 de mii de locuitori.

Până la urmă, în urma unor eforturi de decenii, baronul Orczy, comisar regal, reușește să obțină diploma imperială și se deplasează cu ea la Arad. În 17 August, venind dinspre Bodrog, intră în oraș prin Aradul Nou, fiind întâmpinat, efectiv cu surle și trâmbițe. Rabinul Aron Chorin îl așteaptă cu o scurtă cuvântare în fața sinagogii, așa cum va face și Domokos (Dominic) Heim la primărie, cel care va fi și primul primar al orașului liber.

Toate acestea s-au întâmplat în ziua de duminică, urmând ca joi, în 21 August, după lungi pregătiri și discuții în contradictoriu cu reprezentații județului să se desfășoare ceremonia de declarare publică a libertății Aradului.

În 21 August, în sunetul clopotelor, în mână cu actul imperial și regal, Orczy s-a deplasat la slujba religioasă de la biserica minoriților, după care într-un cort instalat în fața Primăriei.

Aici a citit diploma imperială și regală după care a declarat Aradul oraș liber regesc. Publicul adunat în piață – actuala Avram Iancu – și-a manifestat zgomotos bucuria, au fost și salve de tun și clopotele din biserici s-au auzit din nou. După care a urmat cheful care a ținut până noaptea târziu, până când a început ploaia. Lumea a mâncat și a băut pe gratis, fiind sacrificați doi boi și împărțite peste 130 de găleți de vin alb și roșu.

Comisarul regal și-a văzut de treburi în continuare, până în 25 August, atunci când a fost ales noul consiliu orășenesc și au fost aleși și primii cetățeni de onoare ai Aradului liber. Iar aceștia au fost trei: Iacob Salbek – vezi castelul de la Petriș -, Sigismund Edelspacher – determinant în Macea și Ghioroc – și Sava Popovici Tekelija (bust, foto jos), lider al comunității sârbești arădene.

Cam asta a fost în August 1834. Pornind de aici, e momentul să ne întrebăm de ce a ales Consiliul Local, patronat de Gheorghe Falcă, 22 August ca Zi a Aradului. Și nu 21, așa cum ar fi fost normal, din moment ce în această zi Aradul a fost declarat public oraș liber.
De ce se dau acum diplomele de cetățean de onoare în 21 August, nu în 25, așa cum s-au dat pentru prima oară? Altfel spus, în ce măsură sărbătorim acum Aradul liber și în ce măsură îi sărbătorim pe cei care acum se cred urmași ai celor care au ”liberat” atunci Aradul?
Și încă o întrebare de încheiere. De ce nu avem în Arad o stradă numită după Joseph Beichel?

Dacă nu știți despre cine vorbim, vă spunem. Beichel poate fi considerat părintele jurnalismului în Arad. Monografia sa, Arad, oraș liber regesc, apărută în 1835, la un an după evenimente, este un reportaj cu adevărat jurnalistic care descrie zilele despre care am vorbit mai sus.

A apărut, normal, în germană, dar din 2007 încoace poate fi citită și în românește. Forumul Democrat al Germanilor din Arad, în coordonarea lui Michael Szellner, a scos atunci o ediție bilingvă. Pentru cei interesați, poate fi citită și online.
Încheierea, luni...

Citește și: Încetinitorul de particule – Cum a fost, cum este și cum va fi Ziua Aradului? · Special Arad