Radu, dragule… E o noapte cum n-am mai trăit, una în care încerc să îmi dau seama ce s-a întâmplat și nicicum nu îmi iese. Au fost cele mai șocante momente pe care le-am trăit în jumătate de veac de viață, au fost cele mai cumplite clipe și încă sper că fiind aproape de dimineață e doar un coșmar din care mă voi trezi și apoi te voi suna să-ți povestesc ce vis urât am avut cu tine.

Au trecut câteva ore, încerc să reconstruiesc cronologia celor întâmplate și realizez că poate am fost ultima persoană care te-am îmbrățișat în scurta-ți și frumoasa ta viață. Am ajuns la ora 20:40, ca-n fiecare marți, la tine la bază ca să joc cu prietenii o miuță și odată coborât din mașină îi spuneam bucuros lui Adi Bizău că „e al nost aici” după ce ți-am văzut mașina parcată. Nu m-am dus ca de obicei direct la vestiar să mă echipez pentru venisem echipat de acasă, ca niciodată, astfel că am venit la bar pentru că de când te știu mi-a fost atât de drag să te revăd. Și ne-am îmbrățișat, cu același drag dintotdeauna, ne-am pus la masă iar nea Nicu, tatăl tău, ne-a spus foarte entuziast că tocmai a dat gol Norvegia. „N-a dat Haaland, Nusa a dat”, ne spunea nea Nicu.

„Radule, cine ia Mondialul?”, te-am întrebat în timp ce ne uitam la ultimele minute din prima repriză din Norvegia – Coasta de Fildeș. „Mă crezi că n-am văzut niciun meci cap-coadă? Tot frânturi am văzut din ele”, mi-ai spus, și nimic nu anunța că acele clipe, acele imagini, sunt ultimele în care ai mai văzut un meci de fotbal, sportul pe care l-ai iubit atât de mult, căruia i-ai dedicat întreaga viață și care te-a răsplătit și el cu atâtea clipe minunate.

Ne-am despărțit la 20:57 cu gândul că ne revedem într-o oră și jumătate. Eu am plecat spre terenul sintetic al bazei pe care ai construit-o cu atâtea eforturi. Pe teren era și „Domi”, fiul tău iubit. L-am mângâiat pe cap, apoi am început miuța noastră. Se făcea noapte și, ca niciodată în acești ani de când jucăm acolo, reflectoarele nu funcționau pe o parte a terenului de joc. S-au stins. „Adiiii!”, am strigat după Adi Bizău, aflat pe margine, „fugi la nea Nicu și spune-i că nu merge nocturna”. Era 21:25, iar Adi s-a dus și în câteva secunde s-a întors fără nea Nicu, dar vădit șocat: „Îl resuscitează pe Radu. A căzut lângă bazin”, a strigat el spre noi toți, iar nou nu realizam nici cine-i Radu, deși numai tu, Radu Mărginean, puteai să fii, și nici treaba cu resuscitatul n-am înțeles-o prea bine. Ca la un semn, am lăsat toți fotbalul și am fugit spre bazin.

Și am văzut cum doi tineri îți aplicau compresii toracice, Radule, iar tu erai întins pe iarbă cu fața deja vineție… Imaginea aia mă va bântui mult timp de acum înainte. Nea Nicu, tatăl tău, a căzut în genunchi lângă un baldachin și prima mea reacție a fost să fug să-l iau în brațe. Îngâna cuvinte: „nu se poate, nu se poate, nu-mi fă asta, nu-mi fă, Doamne Dumnezeule…”. Tensiunea momentului era uriașă și, ca din nimic, o tânără care-ți ținea mâna în timp ce acei tineri încercau să te readucă la viață a strigat: „are puls!”

„Nea Nicu, are puls!”, am strigat și eu, cu el în brațele mele, și cu toții am avut un sentiment de ușurare, unul însă care a durat atât de puțin, doar câteva secunde, după care aceiași femeie ne-a spus cu un glas stins că nu ai. Că nu mai ai puls.

Panica era deja instalată, ambulanța era pe drum și nu mai aveam nimic decât speranță. Când i-am văzut pe doctorul Marius Ozarchevici și pe Adi Vig că preiau ei controlul parcă aveam o siguranță că totul se va termina cu bine. N-a fost… Nimic n-a mai fost bine. După mai bine de 45 de minute de luptă, personalul medical a oprit compresiile. Iar tu, Radu, n-ai mai răspuns la niciun stimul. Nea Nicu, aflat la 3 metri de mine, mă întreba disperat: „Lucicăăă, ce zic doctorii?” A păstrat distanța de locul unde erai căzut, Radule, pentru că nu putea privi cum te stingi. Refuza să vadă asta… N-am putut să zic nimic vreme de câteva secunde bune, după care am izbucnit în plâns și am spus: „e mort, nea Nicu, e mort…”

Urletul său ulterior a fost cel mai dureros sunet omenesc pe care l-am auzit în astă viață. Durerea tatălui care asista neputincios la moartea fiului său, fiul pe care l-a iubit atât de mult și al cărui sprijin a fost întreaga lui viață, din acea zi de 3 ianuarie 1983 când te-ai născut, Radule, și până-n această seară. Ne-a dărâmat pe toți acel moment, băieții prezenți stăteau în genunchi și plângeau în hohote, cu mâinile-n cap, deznădăjduiți, în timp ce câteva femei implorau echipa medicală să nu se oprească: „Faceți ceva, vă rugăăăăm! Aduceți-l înapoi, vă rugăăăăăm!” Dar tu, Radu, nu mai răspundeai… 43 de ani, Radule, doar 43 de ani, atât ai stat cu noi.

Teo, soția ta, era mută, mută de-a dreptul. Unda de șoc a lăsat-o fără glas și fără lacrimi. Privea-n gol, se plimba fără țintă cu mâinile împerecheate și nu putea realiza ce se întâmplă cu omul care cu doar câteva minute îi ținea mâinile în palme.

Apoi am aflat că cel care te-a găsit, Radule, în acea cameră subpământeană, a fost chiar copilul tău, Dominic. Atât de trist, atât de crud și de dureros…

Radu, dragule, ne-ai lăsat fără cuvinte în cel mai șocant mod posibil. Moartea ta a căzut ca un trăznet și ca la o comandă o avalanșă de postări și mesaje a inundat rețelele sociale. Prietenii, oamenii care te-au cunoscut, cluburile la care ai jucat, UTA, FC Bihor, CFR Cluj, Gloria Bistrița, toți te plâng, Radule.

Ai fost un om excepțional, Radu. Ai fost întruchiparea ambiției, un om puternic, un sportiv neobosit, un soldat universal, indestructibil, alături de care ești gata în orice moment să mergi la luptă. Ai fost o bucurie pentru noi toți cei care te-am cunoscut, un prieten fantastic. Ai fost un fotbalist cum puțini a avut orașul ăsta în ultimii 35 de ani și un antrenor devotat, dedicat, respectat și iubit. Un campion, un căpitan adevărat așa cum ai fost și când purtai banderola echipei naționale de tineret dar și când purtai banderola echipei UTA, echipa pe care ai iubit-o întreaga viață. Iar acum nu-mi vine să cred că scriu „ai fost”, nu-mi vine să cred că nu te-ai mai ridicat după ce ai căzut de pe o scară, totuși, mică, tu cel care te-ai ridicat de atâtea mii și mii de ori de fiecare dată când cădeai pe iarba de pe marile stadioane ale României și ale Europei. Nu-mi vine să cred că vom merge acolo, la baza construită de tine, și-ți vom vedea pozele de care e atât de mândru nea Nicu, tatăl tău, dar nu te vom mai îmbrățișa niciodată.

Nu-mi vine să cred că deseară mă voi duce la priveghiul tău alături de cei care te-au iubit, cei care te-au admirat, cei care te-au respectat, la doar câțiva ani distanță după ce am asistat, în același loc, la funeraliile mamei tale, Măriuca. Ce femeie minunată…

Ai strălucit, Radu, ai strălucit întreaga ta viață, iar la moartea ta s-a stins lumina, reflectoarele au intrat în bernă. S-a făcut întuneric peste noi, un întuneric pe care n-avem cum să-l uităm vreodată.

N-ai apucat să vezi nici ultimul meci al vieții tale cap-coadă…

Drum lin în lumină, prieten drag!

Condoleanțe, nea Nicu Mărginean. Condoleanțe, Teodora. Condoleanțe, Claudia.

Dominic, să fii mândru că ai avut așa un tată și să-i porți cu mândrie numele.