Nu este doar o discuție despre actorie, ci o conversație despre frică, diversitate, curaj și nevoia constantă de a te reinventa. Între teatru, Franța, introspecție și diferențe de societate, Andrei Patcău vorbește sincer despre drumul său de până acum – de la copilul care își imagina personaje, până la actorul care a învățat să trăiască între două culturi și o multitudine de versiuni ale lui.

Andrei Patcău este un actor bilingv, originar din Arad. S-a remarcat prin expresivitatea sa scenică și actoricească. A participat la competiția „Mister Europe Euronations” și a predat actorie. A jucat pe mai multe scene de teatru, dar a cochetat și cu zona cinematografică, având apariții în mai multe scurtmetraje franceze.

În dialogul cu el, am învățat multe despre teatru, viața de actor și lupta interioară. Despre necunoscut și felul în care uneori trebuie să te pierzi pentru a înțelege cine ești cu adevărat.

— Interviu realizat de Casiana Todinca —

– Ce te-a determinat să alegi actoria?

– Actoria a venit mai mult ca o joacă, undeva prin clasa a VIII-a. Toți avem acel moment în viață când trebuie să alegem ce vrem să facem mai departe și, cumva, eu mi-am nutrit pasiunea asta inconștient, încă din copilărie. Întotdeauna am fost pasionat de jocuri video și ce mă fascina în această lume virtuală erau multitudinea de personaje, de interacțiuni. Întotdeauna mi-au plăcut poveștile. Și jocurile, la rândul lor, spun o poveste. Mereu aveam un personaj care îmi plăcea, o scenetă dintr-o misiune. Mă pasionează jocurile de strategie, fantastice și, copil fiind, mă imaginam acele personaje. Nu aveam telefon sau calculator, în capul meu mă jucam, imaginându-mi că sunt acele personaje și repetam. Pe vremea aia nu îmi dădeam seama, dar acum, făcând actorie, mi-am dat seama că tot ce făceam atunci era să repet niște texte, să-mi însușesc niște stări și, din joacă, a venit pasiunea asta. A venit momentul să iau o decizie și am avut tragerea asta; sunt visător din fire, un romantic incurabil și am zis că asta e chemarea mea. Ca scurtă paranteză, visul meu la ora aia era să ajung la Hollywood și chiar mă imaginam că ajung acolo dacă urmez acest drum.

– Cum a început totul, la Arad?

– Am început prin a face cursuri de teatru la Școala Populară de Arte din Arad, așa am cunoscut-o și pe actrița Oltea Blaga, care mi-a deschis porțile spre această lume minunată. Prin urmare, m-am pregătit și pentru admitere; am luat admiterea, marele vis fiind Liceul de Artă „Sabin Drăgoi”, secția de actorie. Am ajuns în clasa a XII-a și visam să ajung la Cluj. Pe vremea aia, Clujul avea și încă are o anumită imagine când vine vorba de profesionalismul în teatru și în mediul academic, dar nu am putut să îmi îndeplinesc dorința asta și am zis: bun, mă duc la Timișoara. Mă bucur că am ajuns acolo, deoarece am cunoscut o lume extraordinară, un mediu actoricesc profesionist și mi s-au deschis multe porți. Am putut să joc la teatru, am putut să debutez într-un spectacol regizat de regizorul și managerul teatrului, la ora aceea doamna Ada Lupu Hausvater, căreia îi mulțumesc pentru ocazia de a lucra cu dumneaei și a descoperi ce înseamnă un cadru profesionist și serios. Chiar nu demult și-a încheiat mandatul și acum este director la Teatrul Național din București. Mă gândisem să mă stabilesc acolo, deoarece Timișoara, pe partea asta artistică, s-a dezvoltat foarte mult și începea să îmi pună la dispoziție anumite oportunități. Am decis să fac și un masterat, pentru că mă interesează și partea asta de pedagogie și am vrut să o explorez. Cumva, mereu m-am lăsat inspirat de profesorii mei și, la rândul meu, voiam să ajung în punctul acela în care să fiu și eu o inspirație pentru tinerii actori.

Andrei Patcău în rolul „dimplomat” – „Casa de pe graniță” de Sławomir Mrożek, regia: Ada Lupu Hausvater

– Ce te-a împins să pleci în Franța?

– În Franța, aș putea spune că am continuat să lupt să găsesc niște proiecte, să cunosc lumea artistică de acolo. Am cunoscut pe cineva cu care am decis să fac această schimbare, să mă mut. Întotdeauna am avut atracția asta față de Franța, față de cultură, artă, mâncare, limbă și am vrut să fac treaba asta. Lucrul ăsta, în același timp, presupunea și un compromis, pentru că eu mi-am lăsat spectacolele. Mai făcusem și teatru independent la Timișoara, începusem să mă consolidez încet-încet și în mediul școlar și am simțit nevoia să fac schimbarea asta drastică. Am făcut-o și am ajuns acolo. Cu vise, cu speranțe și cu totul altă poveste.

Din nou fac legătura cu jocurile video; pentru mine asta a fost întotdeauna motorul care m-a împins, care m-a făcut să fiu ceea ce sunt, evident și în pasiunea mea pentru limbi străine, eu învățând engleza în mare parte ajutat de părinți și școală, am reușit să exersez tot prin jocurile video, la fel și cu limba franceză. Întotdeauna am ținut să mențin un anumit nivel de limbă franceză pentru că simțeam că acolo îmi este locul, întotdeauna am simțit că undeva, cândva, va veni acea ocazie pentru care trebuie să fiu pregătit. Dacă îmi permiți și un citat, citisem din Louis Pasteur că „șansa favorizează mințile pregătite”. Acel citat mi s-a tatuat în minte, cu Franța. Trebuia să fac o alegere și nu am stat pe gânduri, pentru că în sufletul meu știam. Și pe mine mă intriga necunoscutul, să mă arunc în necunoscut.

– Ce ai învățat din acest necunoscut, trecând de la a juca la a preda actoria?

– Actoria este o meserie atât de frumoasă pentru că în fiecare zi ești altcineva. Evident, avem personaje diferite, avem stări diferite, lucrăm cu stări, emoții și situații scenice în fiecare zi. Deja necunoscutul este la ordinea zilei. Și nu mă înțelege greșit, am o temere incredibilă de necunoscut, chiar dacă mă simt pregătit și am anumite deprinderi care mă fac mai versatil, întotdeauna mi-a fost frică de necunoscut. Dar acel sentiment pe care îl ai, acea mândrie în care spui „fuck it, hai să încerc, hai să nu-mi pun bariere, că știu că pot mai mult”. Până la urmă, necunoscutul ce dovedește? Că trebuie să ignorăm teama de ridicol. Pentru că este un sentiment atât de uman, dar poate fi explorat prin a plonja în acest necunoscut.

Andrei Patcău în rolul „Generalul” – „Eréndira & bună-sa” / remix după „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet” de Gabriel Garcia Marquez, regia: Kocsárdi Levente

În trecerea asta de la actorie la a preda, diferența este de statut. Când ești profesor, consider că ai o responsabilitate mai mare în a pregăti oamenii care urmează să facă primii pași. Necunoscutul aici a fost, evident, o sumedenie de întrebări. Oare am o didactică bună? Oare am o pedagogie bine pusă la punct pentru ceea ce se cere? Oare sunt pregătit? Întrebările astea vin. Și la teatru ne trezim în fiecare dimineață cu ele. Oare sunt făcut pentru asta? Oare acest spectacol mi se potrivește? Eu la asta mă refer când vorbesc de necunoscut: să depășim aceste bariere puse de noi, până la urmă.

– Ce nu se vede din actorie?

– De multe ori nu se vede munca din spate. Respect oamenii care, în ziua de azi, decid că acesta este încă drumul lor. N-o să îndrug verzi și uscate despre cât de greu este, la ora actuală, să faci ceva din meseria aceasta sau să ai un viitor stabil. Ce nu se vede este munca de zi cu zi, stresul, nopțile nedormite, cafelele, țigările, berile de după spectacol. Nu vreau să evidențiez aceste lucruri ca și cum ar fi rele în sine, doar că mergi la un spectacol și actorii îți împărtășesc o anumită stare sau idee, ieși din teatru schimbat. Până la urmă, acesta este rolul teatrului: intri în teatru cu o stare, pleci schimbat. Acea schimbare se datorează acelor lucruri pe care noi nu le vedem.

În mare parte, în școlile din România și în școlile actoricești din Est, se lucrează pe stilul de teatru rusesc. Se merge mai mult pe emoție, mai puțin pe a arăta, pe a fi, mai mult pe formele astea care te țin cumva sigur pe scenă. Teatrul rus înseamnă emoție crudă și vie, în acel moment. Și, în general, în țară se lucrează cam așa, iar aceste lucruri nu se văd, pentru că ne gândim la un om care, de exemplu, este casier, merge în fiecare zi și face aceleași lucruri repetitiv; omul ăla deprinde acele lucruri la un moment dat și ai putea spune că e obișnuit cu meseria. Ei bine, un actor este tot timpul în căutare. Ce nu se vede este această sete de a te reinventa de fiecare dată; e un lucru extraordinar, dar care poate să fie epuizant, pentru că noi, în momentul în care am intrat în teatru, cum spun marii scriitori și regizori mai luminați ca mine: am intrat în teatru, ne-am lăsat papucii murdari la intrare. Că ai copil, că ai o situație în familie, nu mai există; ai intrat în teatru, tu acolo ești parte din echipă, din rotițele care se învârt în timpul spectacolului, pentru că dacă o rotiță nu funcționează așa cum trebuie, nici spectacolul nu funcționează. Astea nu se văd: acea căutare constantă, reinventare, care poate să ducă și în alte zone în care ne epuizăm.

Ce nu se mai vede și e foarte important, din punctul meu de vedere, este stima de sine, pentru că lucrăm cu orgolii. Astăzi mergi la repetiție, totul este extraordinar, situațiile personajului tău sunt bune; a doua zi ai venit, ai făcut același lucru și ți se spune că nu mai funcționează în acest spectacol și trebuie să cauți altceva. Trebuie să fii pregătit, nu există „nu vreau”, „nu pot”. Și lucrurile astea – e strict părerea mea – pot să ducă și într-o autofagie în care mulți actori ajung și în pragul disperării, pentru că ai nevoie de nervi de oțel.

Ca să o pun și pe o notă mai pozitivă: imaginația. O imaginație care te poartă zi de zi. A fi actor înseamnă să porți acești epoleți tot timpul, când te culci, când te trezești, când mergi la baie. Pentru că ai ieșit pe stradă, ai văzut două persoane care vorbesc, ceva din discuția lor ți s-a părut că se potrivește într-o scenă de-a ta, ai furat ideea și ai mers cu ea. Astea sunt și lucrurile bune pe care le văd în acest nevăzut.

– Ai importa ceva din teatrul francez în România sau invers?

– În Franța, cochetatul meu cu teatrul a fost destul de redus, în sensul că m-am axat mai mult pe partea de entertainment. M-am dus mai mult pe televiziune, pe scurtmetraje, am fost și la câteva spectacole, dar, din câte am discutat și cu oamenii de acolo, cumva există această cortină de fier între Est și Vest și în teatru, pentru că există mai multe stiluri de teatru, printre care teatrul rus, care definește un pic mai mult și zona noastră. Discutăm despre rețete de a crea un spectacol.

Și pot să-ți dau un exemplu concret din meseria mea: am lucrat și pe stil Stanislavski. Acest domn Stanislavski a creat „biblia actorului”, „Munca actorului cu sine însuși”. Cum spune și titlul: un actor este întotdeauna prima sa materie de lucru. Este un compendiu în care ți se explică cam ce trebuie să faci zi de zi ca să te susții ca actor. Folosește și o comparație frumoasă: actorul este „ca un instrument care trebuie acordat”, pe care trebuie întotdeauna să îl păstrezi în parametrii săi, să ai grijă mereu de vocea ta, de corpul tău, de mintea ta. Pentru că vorbim, totuși, de un domeniu profesionist.

Mă gândesc la prima diferență aici, între Est și Vest: teatrul rus merge mai mult pe emoție, pe reacțiile astea brute, pe ce îmi transmite personajul, decât pe ce îmi arată sau ce îmi spune. Mergem un pic spre teatrul englezesc, în teatrul shakespearian accentul se pune pe text, pe rimă, pe costume. Personal, prefer acest teatru mai rusesc, pentru că m-am și obișnuit cu el, m-a maturizat, m-am maturizat văzând multe spectacole de genul. Sunt două tipuri de artiști: cei care spun că inspirația vine din exterior spre interior și cei care spun că vine din interior spre exterior. Nu este o regulă de bază. Dacă mă întrebi pe mine, întotdeauna așa am fost crescut și învățat: că, până la urmă, dacă cauți în adâncurile sufletului tău, răspunsurile sunt acolo și se vor vedea în public.

Dar, ca un contraexemplu, am lucrat în spectacolul „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia de Ada Lupu Hausvater. Exercițiu de actorie se numea, pentru că erau primii noștri pași într-un teatru profesionist. Doamna Ada Lupu a lucrat pe o rețetă de teatru care se îndepărta puțin de teatrul rusesc, focusul era mai mult pe aceste atribute pe care le dăm noi unui personaj. Cum ar fi într-un desen animat, cel mai bun exemplu: personajul pozitiv se ține cumva, se poartă cumva, are un fel de a vorbi și toate lucrurile astea, țesute împreună, deja dau o aură unui personaj. În comparație cu rusul, care se raportează constant la monologul său interior — are un costum, are o postură, dar caracterizarea lui vine din cum transmite, ce transmite, cum simte și cum reacționează.

Andrei Patcău în rolul Radu Udrea – „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, regia: Ada Lupu Hausvater

În Shakespeare avem duci, regi, toate aceste arhetipuri; putem juca pe arhetipuri sau putem juca pe a trăi — e foarte discutabil. Sunt oameni care lucrează foarte bine pe ambele rețete de teatru. Ne putem duce și spre teatrul asiatic, vorbim de teatrul Noh, specific prin măștile de teatru Noh. Japonezii merg mult pe simboluri, merg mult pe ritualuri. Și diferența e de la cer la pământ în această amprentă culturală. Comparând teatrul european cu cel asiatic, comparăm mii de ani de cultură, de viață și de exprimare.

Avem și teatrul italian. Commedia dell’arte este acest teatru italian, teatru de piațetă, circul din ziua de azi, teatrul cu măști. Și aici avem arhetipuri de personaje: Arlechinul, care este pungașul, este Păcală, este clovnul care îi face farse lui Pantalone. Pantalone este tatăl, acel om din Italia anilor 1500 care avea o fiică și vrea să își căsătorească fiica. Deci avem și acest teatru de tip piațetă, un teatru foarte expansiv. Adică posturi exagerate, expresii exagerate, texte, cabotinism, interacțiuni care să atragă ochiul cât mai rapid, pentru că un teatru pe care îl joci în piață implică și un spectator diferit. Una e să-ți vină spectatorul într-o sală de teatru, să fie pregătit, să sune gongul — el este deja dus spre această lume. În piață, el vine, aude schimbul de replici, iar actorul trebuie să îi atragă cât mai repede atenția unui om. Trebuie să acopere o arie cât mai largă. Pe vremea aia se jucau în piețe pline, cântau, dansau, jonglau.

Noi spunem că a trece prin toate stilurile astea nu face decât să îți îmbogățească portofoliul și să fii un actor mult mai bine pregătit. Teatrul nonverbal este un teatru foarte ofertant. Când trebuie să arăți în loc să spui, aici e provocarea.

– Te-ai simțit străin de ceilalți în Franța?

– Da și nu. Am avut norocul să interacționez cu oameni de acolo din timp și, cumva, am făcut această tranziție încet și așezat. M-am pregătit ușor pentru asta și nu am simțit atât de tare dezlipirea aceasta de lumea mea. Dar da, m-am simțit outsider de foarte multe ori. A fost primul meu șoc cultural. Eu nu mai plecasem până atunci. Recunosc că am avut și seri în care plângeam, am avut și seri în care nu mă simțeam acasă, am avut și zile în care simțeam că sunt acolo de când m-am născut. Ce m-a împins a fost această sete de necunoscut. Momentele în care chiar mă simțeam outsider erau momentele în care simțeam că pierd controlul. Evident, ei sunt de acolo, eu sunt de aici. Cred că cu toții avem sentimentul ăsta oriunde ne-am afla. Dar da, am avut și momente în care voiam să vin acasă, dar nu am lăsat acest sentiment să crească foarte mult în mine, pentru că întotdeauna mi-am găsit o ancoră, oriunde aș fi.

– Ca actor, te-ai simțit outsider?

– Zilnic. Și cred că, dacă ești un om care face și foarte multă introspecție, ai gândurile astea în fiecare zi. Am discutat și cu colegii, nu eram singurul. Și după facultate, și în timp ce mai jucam și mai căutam alte proiecte, m-am întrebat asta zi de zi. Mai intervine și partea socio-economică; la un moment dat dorești să te afirmi și să fii cineva, dar cu întrebarea asta te confrunți zilnic. Și cred asta deoarece până și marii actori pe care îi urmăresc spun la rândul lor treaba asta. Când ajungi să fii în zona ta de confort, parcă e mai periculos, pentru că ajungi să te mulțumești și cu puțin.

– Pe lângă actorie, ai participat și la Mister Europa. Cum vezi zona asta de „imagine vs. actorie serioasă”?

– E o întrebare bună, pentru că sunt mai multe layere. Sunt și oameni care merg doar pe teatru. Ca în orice meserie, există aceste reguli nescrise. Acum e mult mai la îndemână să mergi la casting pentru o reclamă sau un spot TV și te poți rupe puțin de treaba asta. Te poți pierde, de asemenea. Dar contează cu ce te mulțumești tu. Sunt actori care se mulțumesc să facă doar reclame, alții se mulțumesc să facă teatru pentru copii, unii evenimente. Cunosc mulți care s-au reprofilat. Am făcut și eu, de la animații pentru copii până la a fi Mickey Mouse în Leroy Merlin; pentru mine și asta este actorie. Până la urmă, asta este situația: un eveniment în care ești un personaj.

Mai este și capcana mândriei — sunt mulți care spun că te diluezi dacă mai faci și alte lucruri care nu țin de teatru și îți pierzi esența. Mi se pare un pic închisă gândirea asta.

Am încercat să mă duc pe zona de cinematografie, în care se mănâncă cu totul altceva. Și am gafat-o venind din mediul teatral. De exemplu, am dat casting pentru serialul „Hackerville”, o producție românească. Am primit un casting pentru rolul fratelui personajului principal și m-am dus foarte încrezător, crezând că voi lua castingul, până când mi-am dat seama că actoria de cinema nu se compară deloc cu actoria de teatru. Pentru că în film suntem atât de reținuți. Actorul trebuie să joace și din priviri; pe film, faptul că clipești contează. Să știi cum să clipești. În teatrul de scenă e diferit: ai o distanță între tine și spectatori, trebuie să fii mai expansiv. Eu, venind din acel mediu, mi s-a reproșat: prea exagerat, prea ca la teatru. Asta a fost primul meu impact cu această diferență.

Am făcut și teatru-lectură, care e mult mai simplu: se stă la o masă, se citește un text, se interpretează din vorbe, se fac anumite pauze. Ca un teatru radiofonic: te joci cu respirația, cu suspansul.

— Ce sfat ai da unui tânăr dintr-un oraș mic?

— O să încep cu un clișeu: nu renunța la visele tale! Și pe mine, faptul că credeam, naiv fiind, m-a ținut pe linia de plutire. Depinde și ce urmărești, dar ideal ar fi să vezi ce loc s-ar potrivi nevoilor tale. Eu m-am dus să-mi caut succesul în altă parte; pentru mine a fost Timișoara, pentru alții va fi alt oraș. Și întotdeauna să ai un plan B și un plan C.

Timpul e relativ — știu cum sună, dar chiar este relativ. Avem tendința, tineri fiind, să ne gândim: „am foarte mult timp la dispoziție, o să fac ceva cu viața mea”. Am 29 de ani, consider că sunt încă tânăr, dar consider că e important, pentru că și eu, la rândul meu, am avut oameni care să mă pregătească, să îmi spună: „ai grijă, până la 25 de ani încearcă să știi ce vrei, încearcă să cunoști cât mai multă lume, să încerci cât mai multe”. Nu știi niciodată când o să te ajute faptul că ai îndrăznit să încerci ceva nou și contextul prielnic.

— Cum îți gestionezi emoțiile?

— Un psiholog bun face și teatru. Teatrul este foarte multă psihologie. Educația este foarte multă psihologie. Sunt un tip anxios, în general, deci pot spune că am lupta asta de când mă cunosc. Până la urmă, și actoria sau nevoia asta artistică vin din nevoia de a gestiona ceva. Teatrul este terapie.

Pe mine mă ajută foarte mult sportul și muzica atunci când mă simt depășit de situație. Să țin un jurnal. Îmi place filosofia stoică, pe care o folosesc ca pe un eșafodaj; când simt că mă prăbușesc, să am de unde să mă întorc. O folosesc ca pe o mantră. Nu orice emoție negativă care mă năpădește trebuie luată în serios. Trebuie să ne împrietenim cu emoțiile noastre, asta spun și stoicii. Să nu ne luptăm cu ele, ci să încercăm să înțelegem de ce ne simțim așa.

Am încercat terapia. Cred că ar trebui să încurajăm mersul la psiholog ca pe un obicei. Am descoperit plăcerea de a mă duce la terapie în momentele în care am nevoie. Iarăși, jocurile video, muzica de film, muzica clasică etc.

— Cum te-au schimbat experiențele în două țări diferite?

— M-au ajutat să văd două perspective, două culturi diferite. Din punctul de vedere al unui artist, aici, când interacționez cu oamenii, primesc o anumită energie; dincolo e diferit. Poate sună ciudat, dar am simțit că absorb energiile din jur. Nu mă refer la metafizică sau ceva… ci strict la ce degajăm noi ca ființe umane. Aici e ca un spectru: am ajuns aici, mă aliniez la energiile locului în care sunt, la oamenii care mă înconjoară și mă transformă. Eu acolo mă simt mai francez decât mă simt aici. Nu știu dacă răspunde la întrebare, dar e o diferență de cultură. În plus, diversitatea culturală pe care o vezi în Franța e total diferită de ceea ce vezi aici și te poate speria. Pe mulți i-a speriat să se îndepărteze de tot ce e cunoscut: de casă, de oameni, de felul acesta românesc.

Din ce am observat eu, noi, românii, simțim diferit: avem mai mult patos, suntem mai puțin reținuți, și când e vorba de bine, și când e vorba de rău. În Franța a trebuit, o perioadă, să mă temperez. Nu că aș fi fost foarte exploziv sau foarte „român”, ci încercam să fiu pe aceeași vibrație cu ei. Ei sunt mult mai analitici, au alte obiceiuri de zi cu zi.

Simt că m-am maturizat, pentru că, fiind mai copilăros acolo, am învățat să fiu mai calculat. M-a făcut mai serios. Pentru că la noi, știm cu toții, „mai merge și așa”. Acolo nu funcționează și, de multe ori, nu mai ai a doua șansă. Dacă nu dai dovadă de seriozitate, lumea nu stă la discuții cu tine.

— Care este cea mai memorabilă experiență profesională?

— La examenul meu de licență am jucat în „Mașinăria Cehov”, de Matei Vișniec, scriitor român stabilit în prezent la Paris, spectacol regizat de profesoara mea de an, doamna Mirela Puia. Am avut și ocazia să vorbesc cu el și să îmi semneze cartea. Pentru că eu jucasem rolul lui Anton Pavlovici Cehov. Lui îi place foarte mult Cehov. Și i-am pus și eu întrebarea aceasta, jucând rolul: de ce a ales să scrie asta? E ca un testament lăsat de Cehov pentru personajele sale.

Andrei Patcău în rolul Cehov – adaptare după „Mașinăria Cehov” de Matei Vișniec, regia: Mirela Puia

Pentru mine a fost memorabil, pentru că ceea ce am trăit în acel spectacol și comoara interioară pe care am descoperit-o m-au marcat profund. Mi-am dat seama că dispun de emoțiile necesare, că pot să le exprim. Am plâns cu colegii mei, am trăit o nostalgie aparte în momentele acelea.

Mie nu-mi place expresia „a intra în pielea personajului”; mi se pare un pic prea simplistă și amatoare, pentru că noi nu intrăm în pielea personajului, ci ne însușim anumite lucruri ale personajului, pe care le transpunem prin propria noastră fire. Dar acolo parcă am simțit, la un moment dat, că mă apropii de acest domn Cehov, așa cum l-am văzut eu.

Acolo am simțit că m-am desăvârșit după cei trei ani de facultate și mi-am zis că sunt făcut pentru meseria asta. Spectacolul ăsta n-o să-l uit niciodată. Cumva, eram elementul care ținea toate piesele puzzle-ului în unitate și am avut o mare responsabilitate din punct de vedere actoricesc și am îndeplinit-o cu succes. Pentru mine, va rămâne o amintire foarte frumoasă.

— Cum ai ajuns să participi la concursul de talente din Franța?

— Din cauza pandemiei. Pentru că, venind pandemia, doi ani s-au închis teatrele și n-am putut să stau locului. Spectacolele mele nu se jucau. Plus, fiind în an terminal la master, știam că va urma treapta superioară în care va trebui să-mi iau viața în mâini, să nu mai aștept să vină șansa la mine, mă duc eu la șansă. Am început pur și simplu să particip la workshopuri, am început să învăț ce înseamnă să te vinzi pe tine însuți, pentru că un actor, până la urmă, se vinde pe el. Am început să îmi fac profiluri – sunt anumite site-uri de castinguri, unele mai profesioniste, altele mai puțin – pentru reclame, filme sau producții internaționale etc.

Și am găsit acest casting, „Mister Europe Euronations”. Eu cochetam deja cu modelingul, din prisma pasiunii mele pentru sport. Am mai făcut și anumite ședințe foto. Mă pasiona, la ora aia, și zona fashion. Am zis: de ce nu? Sunt mulți actori care fac și treaba asta. Oricum, pe mine emisiunile de genul „Survivor” mereu m-au pasionat.

Citind descrierea castingului, am zis: OK, probe de talent, probe culinare, de modeling, sport, deci combinația asta de masculinitate cu artă. Și m-a atras foarte mult prospectul de a cunoaște o cultură total diferită și aflată pe altă emisferă a Pământului, pentru că finala a avut loc în Mayotte, care este un departament de peste mări al Franței, o insulă în sudul Africii, pe lângă Madagascar.

Mi-am propus să termin această decadă mulțumit de mine că am făcut-o și pe asta. Să mă duc într-un loc absolut necunoscut, lipsit de orice urmă de familiaritate. Și prospectul de a-mi reprezenta țara cred că e important, pentru că altfel poate nu m-aș fi dus. Am vrut să simt mândria aia, că port numele țării cu mine. Într-un fel, iar fac legătura cu cele două popoare, cu cine sunt eu ca român acolo și să promovez cultura noastră.

— Cum ai ajuns să alegi kinetoterapia? Crezi că te ajută faptul că ai fost actor?

— Aici discutăm de nevoia de a face o reconversie profesională, pentru că, în cele din urmă, în actorie nu am confortul de a mă culca și a ști că mă trezesc la nouă și la cinci ajung acasă, pentru că am un job stabil. A venit și dintr-o nevoie și financiară, de a mă duce într-o altă direcție. Să îmi ofer această siguranță profesională.

Mă gândeam ce aș putea să fac. Actorie am încercat, am și predat, am predat și în afara teatrului, am fost profesor, am predat la grădiniță, am dat meditații. Cumva, și partea asta educațională am dezlipit-o de teatru la un moment dat.

Fiind pasionat de sport, mă atrăgea și zona asta de medicină. Am cunoscut oameni care făceau asta și m-au împins de la spate să încerc. Și, evident, a venit dintr-o criză personală care mi-a spus: „gata, nu se mai poate!”. Cred că m-a lovit și criza vârstei mai repede: am zis că, la 30 de ani, ar trebui să fiu cu un job stabil.

A fost o decizie destul de grea, pentru că întotdeauna plana asupra mea frica asta și vorbeam și cu alți colegi despre ce facem dacă nu ne iese cu teatrul, ce s-ar întâmpla. Oare mai există viață după teatru? Da, există viață după teatru. Viața nu se termină și mă bucur că am luat decizia asta, pentru că am descoperit o lume frumoasă.

Și, ca să îți răspund cât mai simplu, întotdeauna am vrut să ajut oamenii. Și prin teatru, și prin kinetoterapie mi-am dat seama că pot să-mi îndeplinesc această dorință înntr-un alt mod. Actoria – cred că în proporție de 80% din practica mea zilnică  – e constant acolo și mi-am dat seama că actoria se potrivește oricărei meserii. Pentru că întotdeauna vei avea de lucrat cu oameni. Ca un cadru medical, trebuie să știi să gestionezi situații. Actoria mă ajută să fiu empatic, să îl ascult pe om. Dacă unui om i-ai îndeplinit nevoia asta de a fi ascultat, treaba este pe jumătate făcută. Actoria vine mereu și întâmpină, pentru că am știut mereu să ascult și să mă adaptez situației.

– Ce te motivează să pleci din nou în Franța și ce planuri ai?

– Planul este să îmi permit să trăiesc din această meserie. Nu vreau să fiu neapărat bogat, dar vreau să fiu mulțumit cu ceea ce fac. Un lucru cu care n-aș putea trăi este să fac o meserie toată viața mea și să nu-mi placă. Mă motivează oportunitățile de lucru, societatea, cultura; sistemul medical de la ei este mult mai stabil și capabil. Și pentru pacienți, dar și pentru cadrele medicale. Prospectul unor clinici și spitale cu aparatură de ultimă generație, care știu sigur că mă vor ajuta să mă dezvolt mult mai bine. Diferențe în a aborda anumite patologii, în fiecare țară diferă unghiul de abordare. Aici, în România, folosim foarte mulți curenți și fizioterapie, în alte țări e o metodă mai de domeniul trecutului, se merge pe metode holistice. În Franța sunt foarte multe școli orientale de medicină chineză care mă atrag și care se împletesc foarte bine cu medicina rudimentară vestică. În România, poate, nu aș avea șansa asta să mă supraspecializez.

– Ce înseamnă acasă pentru tine?

– Cea mai frumoasă întrebare. Dacă îmi permiți să fiu din nou poetic, Eugenio Barba are un capitol intitulat „De unde vin?” în cartea sa, „Casa în flăcări”.

Am și o dorință: este 1% ceva în mine care îmi spune că poate voi și ajunge regizor în viața asta. Acum, dacă ar fi să aleg din nou, aș alege regia sau medicina. Pentru că am văzut și, poate, nu am petrecut atâta timp pe scenă ca să mă desăvârșesc ca actor, dar aș vrea să fiu și de partea cealaltă a scenei. Vreau să fiu dirijorul unui spectacol.

Acasă nu înseamnă un loc. Acasă poate să însemne un miros, un gust, poate să însemne acea ușă care îți scârțâie din copilărie, poate să însemne acea luminiță din colțul camerei cu care te trezeai sau adormeai, acea carte de pe raft la care te întorceai cu bucurie de la școală. Pentru mine, astea sunt lucrurile care sunt acasă. Acel miros al mâncării gătite de străbunica mea. Prietenii pe care mi i-am făcut și îi port în suflet. Familia, evident. Acasă e locul în care te simți tu bine, nu e un loc stabil. Pentru mine, acasă transcende timpul, transcende spațiul. Acasă poate fi o discuție între mine și cel mai bun prieten la o cafea. Mă simt de sute de ori mai mult acasă într-o situație de genul decât dacă aș fi pur și simplu acasă. Acasă sunt jurnalele mele, e pisica mea, la care mă întorc de fiecare dată când simt că nimeni nu mă înțelege. Asta înseamnă pentru mine acasă.

Adaugă Special Arad ca sursă preferată în Google: Pașii extrem de simpli de urmat