Trecem de la A (Alba ca Zăpada) la B (Bolojan) și, sărind peste C (Ceaușescu), ajungem și la D (Dan, Nicușor Dan).

Suntem în plin exercițiu, știm abecedarul din cele mai vechi timpuri, dar, ca să rămânem la cele cotidiene și cunoscute de toată lumea: n-avem ce face, asta este povestea care a început odată de demult și nu se mai termină până la începerea celei cu Cenușăreasa.
Și ca să nu spuneți că vorbim aiurea – așa cum se întâmplă la o ședință de partid sau la un examen doctoral la universitățile mai nou înființate –, precizăm de la început: Alba ca Zăpada este idealul absolut, este simbolul tuturor împlinirilor la care putem spera noi, simplii cetățeni ai erei virtuale. Înconjurată de pitici – puteam fi și noi, cetățeni visători ca piticii – așteptând prințul care o va înălța pe culmea fericirii și amenințată mereu de Vrăjitoarea cea Rea. Cea cu mărul care îți rămâne în gât.

Ei, până aici povestea e cea adevărată, cea din cărțile și filmele cu povești. Intrăm în temă, astfel știut fiind că poveștile care ne acompaniază de la începuturile istoriei sunt primele forme în care omul cu tendințe creatoare sublimează experiențele de viață, le înalță în lumea simbolică, cea care, ca o oglindă nepieritoare, ne reamintește mereu cine suntem de fapt.
Pentru că, de fapt, noi acum suntem marcați de ceva nemaipomenit. Ceva care – și asta este un motiv că am pornit din simbolic – pentru prima oară în istoria omenirii se încearcă să se unească cele două lumi: cea reală, în carne și oase, cu cea fals simbolică, cea care apare fără întrerupere pe ecranele care înlocuiesc privirea liberă și orientată.
Așa că, hai să încercăm să aruncăm o privire liberă și orientată asupra situației în care ne aflăm, aici și acum, în țara poveștilor. Alba ca Zăpada, dar poate fi și Cenușăreasa, este societatea în care ne aflăm, noi, piticii muncitori și preocupați, nevoie mare, de tot ce mișcă. Avem grijă de ea cum putem și noi, o lăsăm să doarmă în paturile noastre micuțe, așteptând să apară prințul care să o facă fericită. Da, de obicei, vine moștohoaia cea mascată în vrăjitoare, un alt nume pentru corupția atotcuprinzătoare din jurul Albei ca Zăpada.
Mai nou avem chiar doi prinți, Ilie și Nicușor după nume, dar avem și moștohoaie cu duiumul, că așa e când povestea se transformă în realitate. Să vezi și să nu crezi: prințișorii noștri, veniți din jungla cea deasă a corupției atotcuprinzătoare, sunt hăituiți până și de cei din escorta lor, adică, în cazul nostru, de partidele de care aparțin într-un fel sau altul.

Și nu oricum, ci folosind ecranele vrăjite ale poveștii celei noi, povestea pe care o trăim noi fără să ne dăm seama. Bolojan, săracul, nu e lăsat să scoată jumătatea de măr otrăvit din gâtul frumoasei adormite. Nicușor nu-l prea poate ajuta, că are problemele sale, chiar dacă umblă pe lângă covorul roșu, încercând să ne spună că și el este ca noi, piticii, nu ca cei care umblă cu moștohoaia și fac tot posibilul ca mărul să rămână în gâtul prințesei noastre iubite.
Ieșind de tot din poveste, chiar este nemaipomenit ce se întâmplă în România asta înconjurată de jungla crescândă a fascismului mondial. Chiar e greu de crezut că oameni ieșiți din vârsta poveștilor de adormit copiii nu realizează că pentru prima oară în România postdecembristă avem un premier care face exact ceea ce trebuie să facă un premier care se respectă. Nimic deosebit, de altfel, doar ceea ce trebuie să facă un bun gospodar la casa lui. Unul care e preocupat de ceilalți, nu de sine însuși. Unul care își vede de treabă și, pe deasupra, chiar se pricepe.
Și tocmai asta este problema: într-o țară în care politicienii, de când se povestește, se ocupau exclusiv de interesele lor, făcând orice ca să ajungă cât mai sus, îmbogățindu-se obraznic și peste măsură, vine unul și îți arată că se poate și altfel. Mai mult decât atât: îți arată că asta este normalul, așa se face, asta se numește guvernare pe bune, nu pe vorbe și grimase de adormit copiii. Respectiv piticii care au drept de vot.

Nu știu ce va ieși până la urmă de aici, dar, văzându-i pe cei care se înverșunează împotriva lui Bolojan – cu Nicușor treaba e mai puțin importantă –, nu am prea mari speranțe.
Și e păcat, mare păcat. Să nu îți dai seama că cei care trag cu toate tunurile în Bolojan au toate motivele. Numai că sunt doar motivele și interesele lor, nu ale tale, ale piticului care merge la vot ca la mina de aur. Să te iei după tot felul de tromboniști corupți, să nu îți dai seama cine îți reprezintă pe bune interesele este pericolul cel mare al oricărei democrații.
Nu doar a celei inexistente din povestea cu Alba ca Zăpada…

PS. Era să uit de titlu: papura n-are noduri. E drept, prin Ardeal se mai amestecă în vorbă papura cu trestia. Iar dacă aveți nevoie și de o altă trimitere, ia vedeți cum trăiau moldovenii sub Ștefăniță Lupu, fiul lui Vasile, zis și Papură Vodă… E drept, era secetă și ciumă și au ajuns să mănânce până și papura…

Citește și: Enola Day – Trump pe muntele vrăjit al politicii mondiale