De la început doresc să subliniez: în cele care urmează voi vorbi despre biserică, nu despre religie sau credință. E bine să clarificăm asta din timp: biserica e una, o instituție care încearcă din cele mai vechi timpuri să „administreze” credințele dintotdeauna ale oamenilor.

Iar din acest punct de vedere seamănă cu toate instituțiile publice create în acest scop. Inclusiv cu cele politice sau mai ales cu ele. Să nu uităm rolul politic determinant al bisericilor creștine sau nu neapărat creștine de-a lungul secolelor. Ajunge să ne amintim de două întâmplări: ruperea în două a bisericii creștine după primul mileniu, formarea catolicismului în vest și a ortodoxiei în est, sud-est, respectiv de reforma pornită de Martin Luther imediat după începutul secolului al XVI-lea.

În ambele cazuri este vorba de folosirea credinței oamenilor în scopuri de putere. Chiar dacă începutul constă într-un act revoluționar, chiar eroic – cazul lui Luther – sau dacă este vorba de lupte seculare de putere între elita sau elitele unui imperiu, așa cum a fost cazul la ruperea în două a Imperiului Roman.

Problema cea mare acum ține mai mult de caracterul laic – nereligios ori bisericesc – al societăților moderne de tip european. Treaba este relativ recentă, s-a întâmplat în ultimele trei secole, atunci când s-a ajuns la noțiunea libertății individuale care transformă credința dintr-o determinație social-politică într-o chestiune particulară, intimă, personală.

Cel puțin pe hârtie, adică în conformitate cu legile societăților moderne. În realitatea cotidiană treaba este mult mai rafinată, religia, biserica folosindu-se de toate mijloacele pentru a lega în continuare „credincioșii” de interesele lor dintotdeauna. De altfel comparația este oricând posibilă, ajunge să ne uităm la supraviețuirea până în zilele noastre a statului în care politica și religia sunt una și aceeași. E vorba, desigur, de statele islamice sau de altă „convingere” care mai există și oficial pe ici-colo.

Noi, cei de aicea, aflați așa la întretăierea dintre Occident și Orient, dar membrii cu drepturi depline în occidentalul UE, suntem cum am fost întotdeauna: așa și-așa. Și-și, cum ar veni, occidentali când vine vorba de pretenții, mai orientali așa când e vorba de realități.

Cert este că nu ne este deloc ușor. Comuniștii au înțeles repede: biserica nu are prea multă treabă cu credința, ci cu puterea. Așa că după primele măsuri de eradicare în URSS și-au revenit și au stabilit liniile de conlucrare. În ceea ce ne privește nu am ajuns niciodată la interzicerea bisericii, dimpotrivă: chiar și în comunism – vedeți înmormântarea lui Ceaușescu cu tot ritualul ortodox – am înțeles diferența dintre credință și religie, respectiv necesitatea ca biserica să aibă grijă de cei mulți și nenorociți chiar dacă nu aveau carnet de partid.

Iar după nouăzeci, după ce preoții și demnitarii s-au spălat de rușinea conlucrării cu regimul ateist, fără Dumnezeu, adică, relația dintre politică și biserică s-a pus pe fundamente noi, dar bine-cunoscute de dinaintea intermezzoului comunist, respectiv sovietic. Bisericile, în frunte cu cea ortodoxă – dar nici celelalte culte nu se comportă mult diferit – au înțeles că buna-înțelegere cu puterea politică înseamnă avantaje. Concrete și vizibile, în fond Catedrala Mântuirii Neamului nu se putea înălța fără susținerea politicienilor, indiferent de orientare sau partide.

Și uite așa, ajungem, încet-încet, în zilele noastre. Zile și nopți măcinate de luptele care nu mai contenesc dintre partide, fracțiuni și alte asemenea grupări care, toate, fără excepție, se luptă pentru avantajele pe care ți le oferă puterea pe aici.

Povestea locală cu susținerea preotului Noghiu, în relație chiar de rudenie cu politica arădeană sau avantajele de care se bucură pe aici neoprotestanții apar ca un mizilic în comparație cu ce se întâmplă – mai precis, ce se poate întâmpla – la centru. Normal, centrul este centru, acolo se decid și se stabilesc toate cele care contează și în provincie. Din păcate, câteodată se mai fac și greșeli și atunci iese ceva scandal. Dar, știm din cele sfinte, toate trec, trece și asta.

Respectiv scandalul cu Radu Gyr, legionarul care se credea poet, cântat în Catedrala Mântuirii.

Și nu de oricine, ci de un cor de copii. Naivi, nevinovați și doritori de bine. Între timp a apărut și ideea că textul nu e de Radu Gyr, ci de niște maici care cu asta se ocupă în timpul lor liber. Scriu texte patriotice pentru corurile care cântă prin biserici. Nu neapărat religioase, bisericești, legate de credința în cele sfinte. Mai lumești așa, legate de patrie și popor. Și de cei care le conduc. Patria și poporul.

Acuma e drept, Iisus nu le avea cu astea. Dimpotrivă, nici măcar nu intra în contact cu cei care dețineau puterea lumească. Îl interesa doar puterea spiritului, al acelui spirit despre care vorbesc și cei care l-au urmat.

În vorbe, desigur, nu și în spirit.

Citește și:

Tămâia și politica: finul președintelui CJ Arad, preotul Noghiu, pregătit să fie uns „șef al slujbelor” la Catedrala nouă