Este puțin redundant ca de fiecare dată când se scrie sau se spune ceva despre Caliu să fie menționat imediat și Johnny Depp, dar corelarea este, totuși, inevitabilă și, în plus, îi și dă o greutate incontestabilă. Câți dintre artiștii români se pot mândri, la urma urmei, cu faptul că actorul american efectiv le adoră, le pupă literalmente mâinile și le scrie numărul de telefon pe braț? Asta în condițiile în care Depp știe să spună în română doar „Mersi”, iar Caliu în engleză, „Thank you”.

Această reîntâlnire de doar câteva minute ilustrează însă perfect tema filmului documentar „CALIU: Nicidecum altceva, ce să fac altceva?”, regizat de Simona Constantin. Sunt secvențe extraordinare, punctul culminant al filmului, cum ar veni, dar care, în același timp, te face să te întrebi dacă filmul ar mai fi avut aceeași rezonanță fără Johnny Depp. Căci e vorba despre viața lui Caliu și despre formația sa, Taraf de Caliu, în primul rând, nu despre actorul din „Fear and Loathing in Las Vegas”.

(secvență din film)

E „Fear and Loathing in Clejani” aici, într-un fel, fără elementul Gonzo, desigur, eventual într-o variantă gypsy, rurală și nepretențioasă, cu un umor sincer și neintenționat, complet diferit de spectaculozitatea asumată a lui Kusturica, de exemplu.

Linia temporală a filmului este deliberat răstălmăcită, cu salturi dese din prezent în trecut, miza fiind oglindirea faimei de acum și din trecut. Caliu, peste poate de mândru și orgolios, refuză să admită că gloria sa de pe vremuri s-a diminuat, dar are și motivele sale bine întemeiate. Taraful său a cântat și cântă în continuare peste tot în lume – ce-i drept, nu chiar atât de frecvent în ultimul timp – și este adorat peste tot. A apărut și în câteva filme, iar acum s-a făcut un film despre el. Câți reușesc în viață să atingă un asemenea succes? Mai ales cei din vestita comună deplorabilă Clejani – de altfel, un real epicentru al lăutarilor rromi din România.

Nu e vorba de frică și dezgust (fear and loathing) propriu-zise în poveste, chiar din contră, e o celebrare a ceea ce putem numi „Romanian Dream” sau, mai degrabă, „Romani Dream”, e un testament și un testimonial al celebrității lui Caliu, chiar dacă filmul pune accentul destul de insistent pe discrepanța dintre ce a fost și ce a rămas. Putem, astfel, pune problema și așa: ca o teamă latentă față de pierderea strălucirii de altădată.

Adevărul e că faima lui Caliu și-a atins apogeul în lumea largă pe vremea când formația s-a numit Taraf de Haïdouks și atunci s-a produs și acel boost de netăgăduit prin afirmația publică a lui Depp, că este trupa lui preferată. Dar asta s-a întâmplat în anii ’90, pe vremea când majoritatea românilor habar n-aveau de existența acestui taraf, abia de câțiva ani încoace se rememorează constant acea reușită incredibilă și cam în ultimul deceniu s-a mărit numărul concertelor în România. Iar în tot acest timp, în ciuda acestui succes profesional, după cum aflăm din documentar, Caliu trăiește în continuare într-o casă modestă în Clejani, cu o cocină de porci în grădină, cu toate particularitățile unei familii tradiționale de rromi cinstiți, mândri atât de cultura etnică, cât și – desigur – de realizările pe cont propriu ale lui Caliu.

Mai puțin e mulțumită formația, mereu în umbra frontmanului Caliu, cel care nu scapă nicio ocazie să sublinieze cine-i șefu’ și nu se dă în lături de la nicio ceartă în această privință. Certuri care sunt atât de dese și de-a dreptul banale, încât nu e de mirare că în afară de Caliu, componența formației s-a tot schimbat de-a lungul timpului. Nicio problemă, urla Caliu și mai că nu se bătea literalmente în piept, poate reface trupa ori de câte ori vrea, cu cine vrea, cu câți membri vrea sufletul lui. Ei, da, doar că aici e problema. El ar putea, desigur, dar posibilitățile financiare și manageriale nu țin de el și îl cam contrazic.

Foto: One World Romania

Fiind un artist veritabil, care a trăit o viață întreagă și trăiește în continuare pentru muzică și abia mai apoi prin muzică, căruia i-a păsat, adică, prea puțin de partea financiară riguroasă a businessului, este mulțumit (și puțin îngâmfat, dar total pe merit) de tot ceea ce a realizat până acum, nu i se pare câtuși de puțin ciudat că la faima și valoarea sa, poate, nu a primit tot timpul suma cuvenită de bani pentru multitudinea de concerte, care acoperă harta de la SUA la Australia. A fost răsplătit, firește, banii munciți fiind investiți în familie, a avut și înregistrări pe discuri (ultima oară facilitată de lăutarul și muzicologul care se bucură de un succes din ce în ce mai mare, Bogdan Simion), dar poate nu suficiente, nu atâtea câte s-ar fi putut face. Ce s-ar mai putea face, de fapt, pentru ca succesul lui Caliu să fie atât de răsunător pe cât ar fi cazul?

Din punctul de vedere al lui Caliu, doar o statuie în Clejani mai lipsește și cu toate că spune asta aparent în glumă, râzând, cu siguranță vorbește cât se poate de serios. Nu ar fi de mirare dacă chiar se va îndeplini acest vis al său la un moment dat și, până la urmă, chiar ar fi cazul, în ciuda faptului că Taraf de Caliu nu cântă neapărat melodii tradiționale țigănești, ci cântece din folclorul românesc cu o tentă și o virtuozitate gypsy. Din această cauză, în comunitatea rromă are tot respectul, dar este totodată privit puțin ca un outsider, după cum a subliniat și invitatul la sesiunea de Q&A de după proiecția One World Romania la Arad, Marian Bărbulescu (activist pentru drepturile omului, președintele Asociației arădene ADES Dulcis), cel care îi cunoaște personal pe membrii Tarafului Caliu.

În această ultimă seară (miercuri) a proiecțiilor festivalului One World Romania, înainte de filmul „CALIU: Nicidecum altceva, ce să fac altceva?”, au fost proiectate și două scurtmetraje – „Tramvaiele” și „Growing Up” – realizate în doar două zile de către elevi arădeni, în cadrul proiectului educațional al festivalului, „Meet, Point & Shoot”.

Citește și:

„Luam vioara, luam calul și plecam în sus. Studiam toată ziua”. De vorbă cu „împăratul viorii din Clejani”, despre copilăria sa, dar și despre cât de important e ca muzica de taraf autentică să fie transmisă următoarelor generații

Povestea mecanică a umanității, spusă fără cuvinte în filmul „Trenuri”, în deschiderea One World Romania

Plictiseală de dragul artei, idei, poezii și un post de radio fictiv, taman în parc | One World Romania