Ați auzit de Apichatpong Weerasethakul? În fine, legătura regizorului thailandez cu regizorul taiwanez So Yo-Hen – al cărui film a putut fi văzut marți seara la Arad, în cadrul festivalului One World Romania – este una strict stilistică, însă dubios de similară. Diferența este că de Apichatpong Weerasethakul, multiplu premiat la Cannes, cu siguranță au auzit cinefilii înrăiți, în timp ce de So Yo-Hen nu a auzit încă nici Wikipedia. Un punct comun marcant ar fi dimensiunea instalațională, amândoi fiind și artiști vizuali, de unde se trage această înclinație clară spre estetica meditativă. Practic, ambii explorează un tip de cinema expandat, unde proiecția devine o experiență spațială, cu dialoguri prea comune, prea banale, „prea ca la țară”. În schimb, dacă ritmul excesiv de lent și contemplativ, respectiv linia non-narativă și anti-dramatică sunt elemente stilistice care se găsesc cu vârf și îndesat în ambele cazuri, cam aici se opresc și similitudinile. Cele stridente, cel puțin. În timp ce Apichatpong transformă realitatea într-un vis lent și spiritual, alunecând deliberat într-un soi de realism magic sau transcendență poetică, So Yo-Hen are o abordare mai degrabă documentară, el transformă realitatea într-o instalație de observare a prezentului, unde intenția poetică și spirituală deopotrivă – deși sunt explicite – se negociază constant cu intenția socială. „Suntem eroi ai casei de schimb”, se spune la un moment dat într-o poezie recitată.

Faptul că am început cu aceste comparații ale celor doi regizori poate părea deplasat, dar în orice caz, stilul cinematografic asiatic, în ciuda distanței considerabile dintre Thailanda și Taiwan, este de-a dreptul pregnant. La fel și umorul asiatic, total abstract nouă, europenilor, după cum foarte bine a observat Cătălin Lazurca la sesiunea de Q&A de după proiecție.

Filmul lui So Yo-Hen, „Taman-Taman (Park)” este despre doi tineri indonezieni, poeți începători, imigranți în Taiwan, care se întâlnesc seară de seară în Tainan Park. Discuția amicală, cu referințe inclusiv la producția bizară și low-cost a filmului în care sunt protagoniști de tip reality show, se transformă lent, dar natural, într-un cenaclu literar în doi și într-un hub improvizat de idei, din care se naște proiectul fictiv al unui post de radio difuzat exclusiv în parc și adresat exclusiv imigranților, numit „ini Radio yinni”. „Ini” înseamnă „acesta” în indoneziană, „yinni” înseamnă „radio” în dialectul Hokkien, o variantă de chineză vorbită în sudul Taiwanului, inclusiv în Tainan, astfel „ini Radio yinni” se traduce aproximativ prin „Acesta este radioul indonezian”. Programul transmis pe parcursul a câteva nopți din cabina paznicului în difuzoarele parcului deghizate în pietre nu este altceva decât o extensie a discuțiilor lejere dintre cei doi, cu recitaluri de poezii. În fapt, este o emisiune culturală, dar cu o tematică socială, tema recurentă fiind mereu traiul greu al imigranților.

Foto: reverseshot.org

Este de precizat faptul că relația politică dintre Indonezia și Taiwan e subtilă și se bazează pe echilibrul fin între pragmatism economic și recunoaștere diplomatică. Indonezia – precum China – nu recunoaște Taiwanul ca stat suveran, dar în același timp, Taiwanul este un importator major de muncitori indonezieni, în special în domenii ca îngrijire a persoanelor vârstnice și alte servicii casnice, fapt accentuat și în acest film.

Lentoarea și non-acțiunea filmului sunt – recunosc – chinuitor de lungi (1 oră și 40 minute), provocator de plictisitoare în repetate rânduri, însă modul în care „actorii” amatori și regizorul reușesc pe neobservate să transpună inerția și discuțiile ordinare într-o realitate paralelă oarecum mai interesantă, în care imaginația reușește aproape să frizeze și să înlocuiască realitatea, este remarcabilă.

Spre final, nu e clar dacă postul de radio „ini Radio yinni” chiar emite, dacă ascultătorii din ce în ce mai numeroși (care devin invitați chiar în studioul improvizat) sunt reali sau imaginați… dar ideea, mesajul filmului, la urma urmei, este că ar putea fi.

De fapt, sunt semne clare că ascultătorii sunt doar produsul unei fantezii lăsate la liber. Iată o altă similitudine cu stilul cinematografic al reputatului Apichatpong Weerasethakul: tranzacția realității cu un vis nocturn cu ochii larg deschiși, aici, în schimb, este un „vis” mult mai comun, mult mai liniștit, fără artificialități, fără prea mari pretenții.

Foto: Screen Slate

Referințele spirituale și biblice sunt cu duiumul în acest film, fie că sunt implicite, fie ascunse în detalii, deși nu neapărat cu un scop confesional, cum au observat și scriitorii Cătălin Lazurca și Alin Ioan, invitați la Q&A. Dincolo de faptul că se menționează la un moment dat Coranul și un grup de tineri cântă o melodie folk creștin, difuzorul deghizat în piatră este cea mai puternică aluzie la Creștinism (piatra ca temelie și simbol al credinței, piatra ca loc de altar sau memorial, piatra ca instrument de judecată și pedeapsă, piatra ca protecție și simbol al durabilității). De ce tocmai Creștinismul, e un mister, cert este că Taiwanul și Indonezia nu au o religie de stat, deși recunosc religiile oficiale. Indonezia, șase: Islamul, Protestantismul, Catolicismul, Hinduismul, Budismul și Confucianismul, cu toate că aproximativ 87% din populație sunt musulmani, în special sunniți. Apoi mai e simbolismul nopții în film, care poate fi interpretat ca o căutare a iluminării în întuneric. Și, nu în ultimul rând, însuși parcul poate fi perceput ca un fel de Grădină a Edenului („taman” înseamnă grădină în indoneziană) – un concept religios central în iudaism, creștinism și islam, descris în Cartea Genezei din Vechiul Testament, dar și în Coran.

Revenind la alunecarea realității într-una imaginată, se elucidează astfel și „misterul” titlului. Taman-Taman – de două ori „grădină”.

Una reală și una care ar putea fi.

O grădină cu posibilități duble pentru toți cei ce vor să vină, indiferent de locul de proveniență, indiferent de religie, indiferent de locul de muncă, sau de talentul poetic.

Festivalul One World Romania la Arad continuă astăzi, la ora 19:00, la Cinema Arta, cu filmul „CALIU: Nicidecum altceva, ce să fac altceva?” (r. Simona Constantin), documentar despre Taraful de Caliu (trupă care a cântat de câteva ori și la Arad), urmat de o discuție despre tradiție și reprezentare cu Marian Bărbulescu.

Citește și:

Povestea mecanică a umanității, spusă fără cuvinte în filmul „Trenuri”, în deschiderea One World Romania