Festivalul de film documentar FARAD a ajuns la cea de-a XI-a ediție, iar selecția oficială din acest an gravitează, fără excepție, în jurul sportului. Primul film din program, cel de miercuri (2 octombrie), a fost unul dintre cele mai așteptate documentare românești din acest an, care, cel mai probabil, a și contribuit la alegerea temei generale: „Nasty”.

„1972. Ilie Năstase câștigă primul său US Open, ajungând în același timp atât la finala de la Wimbledon, cât și la finala Cupei Davis și intră în istoria tenisului. NASTY explorează urcușurile și coborâșurile sale, controversele care l-au înconjurat pe jucătorul numărul 1 mondial din 1973 și impactul de durată pe care l-a avut asupra lumii tenisului. Adorabil, fermecător și generos, dar totuși temperamental, arogant și obscen – Năstase a perturbat eticheta veche a sportului cu un mare simț al spectacolului pe teren și a devenit primul său Rock Star rebel” – este descrierea filmului documentar regizat de Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu pe site-ul Festivalului Cannes, unde a fost prezentat în premieră internațională. O descriere succintă, dar deosebit de completă despre povestea documentaristică a filmului.

Dincolo de faptul că a ridicat tenisul la un alt nivel de popularitate și a provocat schimbarea și definitivarea regulamentului oficial, sfidând între timp arbitrii care, în opinia lui (dar nu numai), nu cunoșteau prea bine acest sport, Ilie Năstase – supranumit „Nasty” cu un motiv – a intrat în istoria sportului nu ca un tenismen, ci un jucător pur-sânge de tenis.

A fost omul care a dat cu adevărat culoare „sportului alb”, a fost deopotrivă un showman, un rebel, un Playboy și un „artist” al vremurilor – deși nu toată lumea ar fi de acord cu această ultimă caracterizare, așa cum a reieșit din discuțiile de după proiecție, în prima seară FARAD #11.

Foto: Libra Films / Deadline.com

Tudor Giurgiu a fost prezent la Arad și, după proiecția filmului la Cinema Arta, a stat de vorbă cu Mihai Chirilov (consultantul artistic al festivalului) și cu publicul arădean.

Iată cum a decurs sesiunea de Q&A:

Dincolo de pasiunea pentru tenis, personalitatea lui Năstase a fost subiectul-cheie și motivul principal atunci când s-a bătut în cuie producția documentarului, a spus Tudor Giurgiu, „pentru că e foarte plicticos să faci filme, indiferent că faci ficțiune sau documentar, despre personaje perfecte. Întotdeauna e mai plăcut și mai provocator să faci un film despre antieroi, despre personaje controversate, să încerci să-i înțelegi, să încerci să lucrezi cu partea asta. Citisem pe vremuri un articol apărut prin 1979-80 și titlul acelui articol era «Bad is Beautiful» (n. red. – Răul e frumos). Mi s-a părut un titlu foarte puternic. Era un articol despre Ilie și în șapoul articolului, cronicarul, pe care l-am și intervievat, Curry Kirkpatrick, scria că de fapt ăsta e destinul personajelor negative, de la Shakespeare până în prezent: poate că îi detestăm, îi înjurăm, dar suntem fascinați de ei. Să ne aducem aminte și de «House of Cards», personajul lui Kevin Spacey și multe alte exemple. Orice am face, suntem atrași de aceste personaje. Puterea asta a antagoniștilor în istorie e de necontestat”.

Inclusiv titlul, „Nasty”, sugerează un defect transformat în  calitate, a remarcat Mihai Chirilov, „și, într-adevăr, acest lucru este o mină de aur pentru un documentar, mai ales atunci când personajul este încă în viață. De obicei, după ce personajul moare, se pot face documentare în care să arăți lucrurile pe care eroul documentarului nu ar fi vrut să fie spuse. Subiectul documentarului depinde de un soi de aprobare. Aici care a fost «târgul» cu Ilie Năstase? Ai simțit că există vreun teren minat unde ai simțit că ar fi mai bine să nu te duci?”

„Nu, din fericire n-a fost niciun târg, el n-a impus niciun fel de condiții, ceea ce ne-a și surprins”, a spus Tudor Giurgiu, „La montaj, am avut cale liberă să facem ce vrem. La un moment dat, noi chiar aveam pasaje din ultimii lui ani, din toate poveștile lui mai mult sau mai puțin tabloide, cu alcoolul la volan, cu Poliția, cu tot, și pe măsură ce am lucrat la montaj și am discutat și cu niște străini, ne-am dat seama că am duce filmul într-o zonă de tabloid, care nu cred că era necesară. Poveștile astea le-am văzut la TV, din păcate, asta a fost imaginea lui Năstase în ultimii ani și am spus că nu are sens. El ne-a dat mână liberă și… în continuare, când vede filmul, are anumite comentarii de genul «Mă, băieți, de ce a trebuit să-i luați interviu lui CTP?», că el nu-l suportă pe CTP, dar în momentul când a văzut varianta finală, final cut, a fost absolut mulțumit. A plâns… ceea ce nu mi-am imaginat, că o să-l văd pe Năstase plângând. Am fost foarte impresionat. A fost un moment în care n-am știut cât de mult să mergem în direcția relației cu nevestele. Eu am vrut s-o intervievez pe prima nevastă, care e în continuare cea mai importantă femeie din viața lui, doar că ea a suferit o intervenție chirurgicală, s-a dus în Spania și n-a fost de acord să o filmăm. M-am și înțeles greu cu ea la telefon și nu a fost suficient timp, din păcate. La un moment dat am discutat că ar trebui s-o filmăm pe nevasta nr. 3, dar după aia ne-am dat seama că dacă filmăm doar una, era nasol, trebuia cu toate. Am intrat într-o situație din care ne-am dat seama că nu vom ieși vii și în toată încercarea de a face un film solid, probabil că am fi fost sub presiunea personajelor feminine care-i populează viața și ar fi trebuit mai mult, mai puțin ș.a.m.d. Dar altfel, n-a fost niciun târg și, slavă Domnului, am putut face filmul pe care l-am dorit”.

„La el, ce e în gușă, e și în căpușă”

„Nasty” este al doilea documentar al lui Tudor Giurgiu, după „Nunți, muzici și casete video” din 2008, a remarcat Mihai Chirilov, „dar întocându-mă iarăși la începuturile tale, orice regizor încearcă să plaseze în film o bucățică din el și vreau să te întreb care a fost prima ta amintire cu Ilie Năstase și dacă ai inclus-o în film?”.

Tudor Giurgiu: „Nu mai țin minte care a fost prima amintire, dar știu că Ilie Năstase a venit în viața mea datorită lui tata, care-mi povestea foarte mult despre Ilie, despre meciurile lui. După aceea am citit cărțile scrise de Ioan Chirilă, un mare cronicar sportiv al anilor ’80, deci cumva cred că el n-a fost atât de prezent în amintirile și în viața mea de copil, cum a fost de exemplu Nadia Comăneci, pe care am mai prins-o puțin, dar cred că mi-am încropit, așa, un fel de portret din poveștile pe care tata mi le-a spus și într-un fel sau altul ăsta e personajul, desigur, ușor romanțat, pe care l-am avut eu în cap, o bună bucată de timp”.

Mihai Chirilov: „Asta am vrut să întreb, dacă consideri că documentarul tău este o versiune romanțată…”

Tudor Giurgiu: „Nu. Este o versiune 1 la 1 cu personajul, nu e deloc menajat în film. Ăsta e el, cu toate contradicțiile, cu plusuri, cu minusuri. El în continuare mi se pare un copil, cum spun și unii dintre cei intervievați, un copil la 78 de ani, cu reacții paradoxale și în continuare cu o inadecvare la epoca în care el trăiește. Mulți îi spuneau «Ilie, nu mai răspunde la telefon, nu mai spune chestii de genul ăsta!» și am văzut și astăzi, când a jucat Simona Halep și l-au întrebat jurnaliștii pe Năstase, iar el a fost foarte nelămurit, «De ce trebuie ea să joace la un turneu de mâna a doua? Ce caută Simona acolo?» Adică el e constant contra părerilor generale. Că are sau nu dreptate, timpul ne va spune, dar în orice caz, la el, ce e în gușă, e și în căpușă”.

„Cu Țiriac va fi complicat, deși e și el un personaj fascinant”

Din partea publicului, prima întrebare a fost pusă de Anela Freer, preşedintele CS Tenis Fan Arad. Ea l-a întrebat pe Tudor Giurgiu cum i-a venit ideea să facă un documentar despre Ilie Năstase și dacă vor urma altele, cu Ion Țiriac și cu Nadia Comăneci.

Tudor Giurgiu: „Am ajuns să fac filmul, cum spuneam, din pasiune pentru tenis, pentru personajul Năstase și cum se întâmplă de multe ori, ideile vin după niște discuții. Ne-am întâlnit la TIFF, la Cluj, cu Cosmin Hodor, coproducătorul filmului și am povestit, am zis «ce tare ar fi să facem un film cu o personalitate din lumea sportului» și evident că Ilie a fost cel mai ofertant personaj, un mare campion din România. Deci ideea s-a născut acolo și apoi ne-am mișcat rapid, am reușit să facem filmul într-un timp destul de scurt. Sigur, filmul a avut succes și ne gândim la altele. Cu Țiriac va fi complicat, deși e și el un personaj fascinant (n. red. – inevitabil, apare și el în documentarul „Nasty”, fiind un prieten, coleg și mentor al lui Năstase), dar cu totul alte efecte, în lumea business, lumea Olimpică și multe alte zone, e un personaj mai complex, care nu se lasă citit atât de ușor precum Năstase. Deci acolo va fi probabil un proces de durată, iar cu Nadia m-am întâlnit, am povestit… Să vedem cum ne iese cu banii și cu povestea, dar sper ca tot în formula asta să demarăm proiectul la anul”.

Tudor Giurgiu a anunțat în premieră la TIFF Oradea că plănuiește un documentar despre Nadiei Comăneci și că a primit deja aprobarea ei.

În luna mai, filmul „Nasty” a avut o proiecție specială în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, filmul fiind aplaudat minute în șir.

„Cum a fost la Festivalul de film de la Cannes?” – a întrebat tot Anela Freer, felicitându-l cu această ocazie.

Tudor Giurgiu: „La Cannes am ajuns într-un mod surprinzător, pentru că noi știam că erau două documentare pe sport și două pe tenis. Asta auzisem înainte, în faza de selecție, și eram curios care-i al doilea și mi-au spus niște francezi care au cumpărat filmul, că al doilea documentar e cel despre Federer. Când am auzit asta, am zis auăleu, e coaptă! Nu credeam că o să avem vreo șansă, pentru că era un documentar produs de Amazon, regizat de Asif Kapadia, mare regizor englez, care a făcut multe documentare, inclusiv despre sport, și despre Amy Winehouse… dar uite că l-au ales pe al nostru și asta a fost important pentru film și pentru Ilie, a fost foarte emoționantă proiecția. A fost și o ocazie ca filmul să fie văzut, cerut, l-am vândut în câteva țări, urmează și altele… deci pe lângă importanța prezenței la Cannes, e un pașaport pentru a călători și de a fi cumpărat (n. red. – de distribuitori de filme)”.

„Care a fost scopul scenelor cu Revoluția în scenariu?” – a întrebat un arădean.

„Da, a fost o discuție întreagă dacă ar trebui să le păstrăm sau nu”, a răspuns regizorul, „Eu am insistat, mi s-a părut că era relevant să vorbim și despre acest moment important pentru români, dar și pentru că găsisem materialul de arhivă cu Năstase, care a fost printre primii care a zburat înapoi în țara lui adoptivă, spre Paris (n. red. – la finalul Revoluției din ’89, la aterizare fiind abordat de jurnaliști francezi despre Revoluția din România) și mi s-a părut amuzant și cumva reprezentativ pentru starea de spirit a românilor, mai ales că a fost menționat de Cornel Dinu în platoul de la TVR, deci eu am ținut foarte mult să marcăm acest moment. Colegii mei, Cristi și Tudor (n. red. – Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu), mai tineri decât mine, nu erau foarte convinși și ne-am tot expus argumentele, am avut o discuție și cu producătoarea de la HBO, care cehoaică fiind, din estul Europei, probabil că nu aude pentru prima oară poveștile cu Revoluția… În plus, eu eram și sub impactul filmului pe care-l făcusem, tocmai terminasem «Libertate» și, evident, mi-am pus problema că poate sunt eu prea setat pe Revoluție, dar după aia am arătat filmul unor englezi, care erau departe de zona asta, oameni de 40-50 de ani și mi-au spus că le-a plăcut foarte mult, «e important, poziționează într-un context, înțelegi tot ce s-a întâmplat până atunci și spune niște lucruri despre personaj». Așa că am decis să-l păstrăm, dar e adevărat că a fost una dintre secvențele asupra căreia am zăbovit, s-o păstrăm sau nu în montajul final”.

„După Nadal am stat cred că vreo șapte luni”

„Am observat că ați avut interviuri cu foarte multe personaje din lumea tenisului, din lumea sportului în general. Cum ați reușit să-i cooptați pe toți în această producție, cum ați realizat filmările și, eventual, ați avut vreo întâmplare deosebită sau amuzantă din timpul interviurilor?” – a întrebat o arădeancă.

Tudor Giurgiu: „Ne-am dat seama că anii ’70, perioada în care Ilie a fost în top, nu puteau fi povestiți decât prin intermediul unor materiale de arhivă și, încercând să-i găsim pe acești oameni… Ilie nu mai are niciun contact, sau foarte puțin, deci nu ne-am putut baza foarte mult pe el, așa că efectiv i-am scris, i-am contactat, împreună cu producătorul nostru, Cosmin Hodor, care știe pe cineva care organizează turnee de tenis și avea acces la mulți dintre ei, la manageri. După Nadal am stat cred că vreo șapte luni, tot timpul ne ziceau «știm, știm, știm, sunteți pe lista de priorități» și de cele mai multe ori se întâmpla că ni se spunea «azi», «vineri sau ce faceți în weekend?». A trebuit să ne mișcăm foarte repede, în funcție de programul lor. Am mers la câteva turnee de Grand Slam, la Garros, la US Open, unde am putut să facem mai multe interviuri grupate, dar de foarte multe ori, cum a fost cu Nadal, cu fondatorul de la Nike, pe care, la fel, l-am vânat luni de zile, și n-am să uit că era tot așa, într-o zi de vineri ni s-a spus «haideți joi în California la adresa asta» și a trebuit să ne super-organizăm, să ne mișcăm. A fost o investiție de timp, o investiție financiară să ne mișcăm rapid și să ajungem în toate locurile astea. A fost foarte interesant că oamenii ăștia n-au cerut niciun ban, toți au venit cu drag. Nimeni… aproape nimeni nu ne-a refuzat. Ne-a refuzat jucătorul german Hans-Jürgen Pohmann, care a avut acel meci de pomină, de scandal. L-am găsit pe internet – pe foarte mulți i-am găsit efectiv făcând poliție pe Facebook – și Pohmann mi-a spus că el nu mai are nimic de adăugat față de ce s-a întâmplat atunci, nu vrea să mai vorbească despre asta. Am găsit arbitrul german tot așa, pe Google, Facebook, și m-a bucurat enorm că e printre puținii care mai e în viață și putea să povestească despre Ilie. Nu mi-a ieșit cu Djokovic, pe care, la fel, l-am tot întrebat și n-a avut timp, pentru că a jucat foarte mult. A fost foarte interesant de-a lungul întâlnirilor… sigur, noi am avut o listă de întrebări și la un moment dat ajungeam și la subiectul relației între Ilie și multele femei pe care se spune că le-a avut, relații conjugale, extraconjugale, și am repetat această întrebare, «cum era cu fetele?». Răspunsurile erau evazive, eram plimbați așa. Dar foarte interesant era că toți colegii lui, în general bărbați, evitau foarte fin subiectul ăsta, într-un fel de solidaritate de-asta a băieților răi. Nu au vrut să spună pe cameră ce-au făcut cu adevărat în anii îia, când puteai să faci ce în anii ăștia nu se mai pot face, iar după ce am terminat interviul, ne luam la revedere, veneau și spuneau «ah, și adu-i aminte lui Ilie ce-am făcut noi atunci într-oparcare în Olanda»”.

Pe Serena Williams (pe care Ilie Năstase a reușit să o jignească cu o remarcă rasistă într-o conferință de presă), Tudor Giurgiu și echipa sa nici nu au vrut s-o abordeze pentru documentar, a divulgat regizorul la FARAD, „pentru că poziția ei era clară, nu cred că mai trebuia pus gaz pe foc. Dar am scris agentei și publicistei ei, am și dat o imagine din film. Nu ne-au răspuns nici în ziua de azi, de unde am tras concluzia că pentru ei e o poveste din trecut. Cred că dacă era altfel prezentată sau aveau o problemă, ne-ar fi scris”.

Sportivii sunt „perisabili” – e de părere un arădean prezent la FARAD #11

Spre revolta multora din public, un domn a fost foarte nemulțumit de faptul că nu se fac mai degrabă documentare despre artiști care „rămân peste timp”, sportivii fiind, în opinia lui, „actuali pe moment. Ilie Năstase a fost mare atunci, astăzi este depășit. Nu știu dacă cineva se mai uită la filme despre sportivi din anii ’70 sau la meciuri cu Ilie Năstase, toată lumea se uită la sportivii actuali, pentru că stilul de joc este deja perimat în toate sporturile. Mi-aș dori să văd și filme despre mari actori români, mari cântăreți români, mari regizori români, mari pictori. Cred că ar fi mult mai educativ și mai interesant”. Întrebarea adresată lui Tudor Giurgiu a fost dacă va face și asemenea filme.

„Nu considerați că și sportivii sunt un pic artiști? Cel puțin unii dintre ei?” – a intervenit Mihai Chirilov, punând astfel doar paie pe foc. „Da… dar este divertisment, nu este artă”, a răspuns arădeanul.

„Vă dau dreptate doar parțial”, a venit răspunsul regizorului Tudor Giurgiu, „eu cred că sunt foarte mulți sportivi, și nu doar în tenis, putem să vorbim de la fotbal la gimnastică, la handbal, la ce vreți dvs., sunt sportivi, nu neapărat români, dar și români… cum ar fi Patzaichin, cu poveștile lui de viață, cu îndârjirea aia a omului. Mi se pare un pic prea simplist să credeți că dacă era un documentar despre Gheorghe Dinică, eu iubindu-l pe Dinică… dar dacă l-ar vedea cei de aici, tinerii de 18-20 de ani, se vor uita după 20 de minute la niște imagini alb-negru și o să zică «Ce-i cu asta? N-am răbdare, nu mă interesează»”.

Răspunsul lui Giurgiu l-a provocat însă și mai mult pe arădeanul nemulțumit de documentarele despre sportivi: „Da, dar vedeți, documentarele despre Gheorghe Dinică sau piesele de teatru se fac și acum. Pe când meciurile lui Ilie Năstase din anii ’70 nu se mai dau! Nu se mai uită nimeni la ele”.

„Și filmele cu Gheorghe Dinică sunt divertisment, dacă e să o luăm așa, pe principiul dvs.”, i-a dat replica Mihai Chirilov.

Tudor Giurgiu: „Dacă vorbim despre aceste filme, la publicul activ, publicul tânăr – nu vorbim de generația mea sau a dumneavoastră – nu ajung astea, pe ei nu îi interesează că (n. red. – personajele) sunt mai puțin cultivate, ei vor să vadă aceste povești spuse într-un mod diferit și aceste personaje să le fie aproape, dar din păcate, fiecare epocă are artiștii ei. De multe ori am văzut astfel de documentare extrem de plicticoase și prost făcute și asta pentru că e foarte greu să capturezi esența unui personaj. Despre Dinică dacă vom vedea filme, vom vedea niște scene care nu-l caracterizau. Dinică era un om de șpriț, omul care stătea la povești până la 4-5 dimineața, așa l-am cunoscut eu, era beat mort, se uita la filme, își dădea o vorbă de duh… Ăla era Dinică! L-a filmat cineva așa? Nu l-a filmat nimeni. După cum era, într-un fel sau altul, și Belmondo… sau alții. Avem vreun film despre Belmondo, care să vorbească despre adevăratul Belmondo? Nu. Avem niște imagini cu mari actori. De asta spun că filmele despre aceste personalități sunt foarte greu de făcut, pentru că n-ai acces sau oamenii ăștia nu s-au lăsat la vremea respectivă filmați, pentru a putea construi un documentar”.

„Sunt de acord cu dumneavoastră, dar sportivii sunt, totuși, niște valori perisabile”, a insistat domnul care, în acest punct, a început deja nu doar să amuze, ci chiar să enerveze publicul din sală, fiind contrazis cu vehemență de Anela Freer, dar și de către tineri, despre care domnul avea impresia că n-au auzit de Nadia Comăneci, de exemplu.

„Dacă vrei să faci sport, trebuie să-l faci cu pasiune”

În încercarea de a calma spiritele și de a clarifica lucrurile, Mihai Chirilov a rugat tinerii să răspundă la întrebarea „Cum vi s-a părut Ilie Năstase – omul și filmul? Cu ce ați rămas după vizionarea acestui film? Fără politețe: v-a plăcut? Nu v-a plăcut? Vi se pare un model de urmat?”. După o scurtă ezitare, un băiat a acceptat provocarea: „Mi-a plăcut foarte mult documentarul, mi s-a părut foarte interesant, dar dacă ar fi să-l iau ca model pe Ilie Năstase… nu știu sigur. Nu neapărat comportamentul lui, deoarece, așa cum a reieșit din documentar, a fost o fire foarte copilăroasă, dar în schimb, caracterul lui mi se pare foarte puternic și cred că pentru unii, tinerii care vor să continue în sport, ar fi un model de urmat”.

Tudor Giurgiu: „Din ce ai spus, mi se pare important un lucru, pe care Năstase mi l-a spus înainte de premiera filmului, pentru că și-a dorit să cheme la premieră mulți tineri. El a spus așa: «O să mă vadă așa cum sunt, cu bune, cu rele. Dar trebuie să înțeleagă un singur lucru: dacă vrei să faci sport, trebuie să-l faci cu pasiune. Dacă nu-l faci cu pasiune, cum am făcut eu, mai bine nu-l faci»”.

•  VEZI AICI PROGRAMUL FESTIVALULUI FARAD #11.