O săptămână, cum ar veni, în așteptare.

Cea trecută, despre care va fi vorba mai jos, dar, avem tot dreptul să presupunem că și cea pe care o începem acum tot așa va fi.

Gheorghe Falcă trebuie să digereze faptul că pe lista comasată a catindaților pentru Parlamentul European a ajuns pe locul 19. Nu-i vorba, la jocul de „21” este o cifră bună, la cărți poți câștiga fără probleme, dar la alegerile care urmează în iunie va fi mai greu. Poate ar fi bine să meargă la cacialma. Un joc în care este versat, în fond de peste 20 de ani cu asta îi tratează pe arădeni.

Bibi tot cum îl știm. Zâmbitor nevoie mare, plimbăreț și vorbitor la microfoanele puse în funcțiune de oamenii lui aleși pe sprânceană, în fond, de ce să aibă astfel de oameni doar cel mare, cel de pe locul 19, cel care acum se destinde, așa cum obișnuiește de o vreme, în munți. La schi și alte cele, că dă bine în curriculum.

Nu-i nimic surprinzător aici, Bibi e as în gesturi fără obligații și urmări, iar Martie, cel puțin pe aici, pe la noi, este tocmai luna potrivită. Mărțișoare și floricele pentru doamne și domnișoare, ce poate fi mai înălțător? Și nu te costă nimic, că doară n-o să iei sute de mărțișoare și buchețele de flori de seră din banii tăi de buzunar. Există fond de protocol, toată lumea știe asta și, oricum, chiar și banii de buzunar sunt de la public, că asta este: dacă ai ajuns în politică, trăiești din impozitele prostovanilor care te votează.

E bine, oricum: Bibi se duce la piaț – nu, nu în cea mare care nu mai există, deși ar fi fost ceva să apară cu niște mărțișoare la doamnele și domnișoarele de la Tehnodomus –, la cea mică, normal, numită și Mihai Viteazul, pe urmă ia calea cartierelor unde doamnele doar atâta așteaptă. Grădiște și Gai sunt cele mai faine din acest punct de vedere, cartiere cât un oraș mai mic, cu lume bună doritoare de apreciere de la centru.

Dar toate acestea sunt mizilic pe lângă evenimentul de la sfârșitul spătămânii. De week-end, cum se spune în dialect neaoș.

Mizilic, fiindcă ceea ce s-a întâmplat sămbăta seara în „Vlaicu” sintetizează parcă trecutul, prezentul și viitorul Aradului. Da, Doamnelor și Domnilor, vorbim de McLarenu’ condus de un „străin”, cu un polițist de al nostru lângă el. Tot orașul a sărit în sus, până și presa centrală și-a adus aminte de orașul acela de lângă graniță care are o echipă, UTA, parcă, care, auzi, obrăznicie, se bate pentru play-off.

Iar dacă v-ați întrebat ce-i așa de deosebit în povestea asta cu McLarenu’ condus de un austriac nițel cam vesel, e chiar simplu. Arădenii mai vechi și adevărați știu despre ce vorbesc.

Orașul nostru, începând cu triumful socialismului, s-a distins printre celelalte orașe ale țării prin relațiile sale speciale cu „străinii”, mai precis cu occidentul rămas pe dinafara cuceririlor sovietice. Aradul, atât cât s-a putut, a rămas un oraș pentru care occidentul reprezenta referința, afacerile cu străinii – nemți, italieni, dar și sârbii titoizați – fiind baza activității neoficiale a oamenilor. La ociko, sau la piața de mașini, dar și la colțuri de stradă, la Astoria, prin vestiții „bișnițari”, schimbători de lei în mărci și dolari, arădenii făceau afaceri cu străinii, cumpărau lucruri la care nu aveau acces prin comerțul socialist.

Am devenit chiar vestiți prin asta în țară. Am mai povestit aici, cum, în armată, la Târgoviște, am primit o permisie numa’ să vin și să cumpăr „blugi” pentru un locotenent mai occidentalizat așa. Ajungea să se afle că ești din Arad, prima vorbă începea cu prețul pachetului de Kent, al blugilor și dacă la piața de mașini se vând și mărci occidentale mai recente. Am ajuns „bișnițarii” țării, oameni din orașul care era cu jumătate de picior în occident.

Din nefericire, sunt vremuri trecute, aproape uitate, odată cu trecerea, în 1989, la noua „orânduire”, am pierdut acest privilegiu, ajungând, din nefericire, ceea ce suntem astăzi: un oraș de lângă graniță prin care lumea trece fără să îl bage prea mult în seamă. Afacerile s-au mutat la București și alte orașe mari, lângă noi, Timișoara ne pune efectiv în umbră, așa că un austriac cam buimac în McLarenul său care costă cât o vilă în cartierele istorice ale orașului nu mai este ceva normal, ci un fenomen exotic și ciudat.

Chiar dacă mecanismele vechi încă funcționează: vameșii au rămas vameși, poliția miliție, bișnițarii au devenit oameni de afaceri sau au plecat pe câmpuri de vânătoare chiar în occident. Așa încât apariția unui McLaren prin oraș devine senzație. Cu atât mai mult cu cât e condus de un austriac năstrușnic cu un polițist de al nostru lângă el. O imagine care în vremurile despre care discutam mai sus era ceva secret, dar arhicunoscut de orice arădean care se respecta. Chiar dacă nu era McLaren, ci doar un Mercedes sau BMW, așa, să-ți curgă ochii.

În fond, această tevatură care a pus în week-end în umbră „activitatea” eroilor noștri cotidieni – vorbesc, desigur, de Ghiță, Bibi, Cionca, Faur sau Fifor, Cheșa, să nu creadă că fac discriminare – ne arată încă odată, și într-un mod mai șugubăț, unde am ajuns: cam, da, un orășel provincial în care vedetele sunt cei care ne fură nițel atât prezentul cât și viitorul, iar un McLaren în care se consumă cocaină fără mărțișor devine o senzație…